Povestea unui vis

Strada pustie, mașini împietrite parcă pe trotuar.. o liniște stranie. Orașul părea adormit, Someșul plictisit de atât de multă curgere, iar pescarii ce aruncau odată undița în apă cu foc și pasiune erau acum parcă pierduți prin atmosfera mohorâtă. Nimic nu îmi atrage atentia... pasesc pierduta peste pod. Privesc, contemplez - incerc sa regasesc frumusetea orasului de alta data, dar nimic... parca nu mai aveam sentimente. Imi puneam din nou acea intrebare... ”cine sunt eu? cine sunt in lumea asta?”. Feelingul oribil de ciudat care ma cuprinsese il stiam de mult. Nu ma mai obosesc sa caut raspuns la intrebare... nu ma mai obosesc sa descopar cine sunt eu cu adevarat. Continui sa pasesc obosita spre capatul de pod. Parca nici nu mai aud apa de sub mine cum duduie in curgerea-i de neoprit. E rosu. Stau plictisita si privesc grupul de tineri ce vin spre mine gata sa ma ia pe sus. Trec pe langa mine fara insa a spune nimic. Cateva priviri intrepatrunse, ganduri transmise si atat... ne continuam drumul, insa ne intoarcem capul scurt unul dupa celalalt. El priveste uimit, eu pierduta... niciunul dintre noi nu intelegea povestea ochilor ce-si spuneau atat de multe fara ca noi sa ne dam seama.
Cu gandurile tarate dupa mine ma vad deja urcand o strada pustie si ea. Ma indepartasem deja de centrul Clujului. Urcam de aceasta o data o strada pe care tot timpul o coboram. Stiam unde trebuie sa ajung, dar nu stiam daca pasii ma vor duce intr-acolo. Ma lasam purtata de nestiinta si totusi continuam sa calc cu truda asfaltul negricios si umed. Deodata, imi ridic privirea din pamant. Descopar in jurul meu amprentele trecutului... porti ruginite, ziduri galbicioase si putrede, scorojite de atatea ploi, muschiul verzui urcat pana pe acoperisuri, ferestre mici si intunecate, perdele, draperii si becuri stinse. Parca nu mai erau oameni... parca erau case nelocuite. Toate imi pareau palate... imi placea atat de mult sa le privesc. Imi imaginam povesti, generatii intregi care au trait in ele, pereti ce au vazut atat de multe, ce stiu atat de multe despre cele intamplate doar intre zidurile groase si impozante ale caselor cu acoperisurile brune. Noul lipsea cu desavarsire. Vopseaua spalata de apa ploii mai razbea cu ultimele puteri pe peretii atent sculptati. Scarile exterioare pareau un adevarat podium ce se termina de cele mai multe ori ca o usa mare, rotunda, deasupra careia apasa cate un plafon masiv strajuit de patru coloane rasucite precum o ata in pridvorul terasei. Geamuri mici, rame de lemn mancate de timpul neiertator, acoperisuri vopsite in culorile timpului trecut si gradina moarta. Uneori, statui inghetate de timp se vedeau de dupa cate un zid. Le zaream doar ochii, fruntea si nimic mai mult. Ma ridicam de fiecare data pe varfuri si aruncam cate o privire pentru a vedea mai mult din misterioasele figurine pietrificate.
Iarba galbejita si intinsa pe solul moale si rece acoperea curtile intinse, in care se mai inaltau cativa arbori grosi, indoiti inca de la tulpinile grosolane, cu tentaculele paralizate parca de timp. Batranii de ei... cine stie cate povesti le-au auzit frunzele ce cadeau moarte an de an la temelia radacinilor inchegate bine printre zidurile cladirii musamalizate de crengi.
De cateva minute eram pe acea strada strabatuta doar de vantul rece si de cativa picuri reci ce imi crapau de fiecare data cand ma loveau cu brutalitate cate o strambatura pe fata. Continui sa urc... privesc pierduta prinre case, furand din intimitatea timpului cate o poveste inventata de mine de fiecare data cand aruncam sagetile vizuale printre ferestrele micute si intunecate. Deodata, ochii imi urca spre cer, urmarind un turn inalt. Urmaresc orice detaliu pana cand... pana cand imbratisez vizual alti ochi pierduti in monotonia acelei zile de marti. Era o situeta vag observabila, sculptata in forme placute, masculine. Pieptu-i gol se zareste de dupa perdeaua veche si subtire. Se uita la mine fix, tinand in pumnul drept bucata de tesatura ce-i acoperea umarul stang si intregul bust dezgolit. Apuc sa ii vad bine doar umbrele chipului pe care era cioplita nefericirea, ratacirea... Ma intimidez, dar continui sa imi infig privirea curioasa si mai tare in ochii lui parca gata sa sctige pentru ajutor. Ajung in dreptul turnului, iar privirea imi e ridicata la maxim spre el... Isi misca capul dupa mine, schitand un suras rece si trist.Vroiam sa ma opresc, sa ne spunem povestile noastre prin simplele priviri vulgare ce deja depaseau granitele dintre doi necunoscuti ce se intretaie pentru prima oara... Deodata, o mana slaba ii atinge chipul a carui masivitate masculina se pierde pe dupa degetele lungi si albe. Traseaza o linie fina pe obraz, curge incet pe barbia crestata de cateva fire negricoase puerile, aluneca pe gatul gros dupa care mangaie linistita umarul gol... Subit, doua maini albe, parca imbatranite de atat de mult pacat si erotism ii inclesteaza chipul devenit parca si mai intunecat, mai trist si fara urma de speranta in ochi. Privirea-i parca era tot mai stinsa... el nu arata pic de sentiment. Deodata, doua buze rosii, subtire conturate si lunguiete se grabesc sa atinga printr-o sarutare barbia lui...Urca incet pe barbia-i umezita si-i intalnesc buzele carnoase, dar care nu schiteaza nici macar un suras, satisfactie sau interes... el continua sa ma priveasca, dar deodata...
Doar atunci imi dau seama ca totul era un vis! Da, era un vis, o realitate inchisa doar intr-un somn scurt de dupamasa ploioasa, undeva intr-o camera calduroasa unde picurii de ploaie ce se izbesc demonic de pervaz si soptesc cate o poveste de decembrie...