Suntem niste filozofi, niste feerici, niste visatori, niste romantici, niste marionete ce se perinda printre iluziile citatelor si copiaza conturul umbrei sufletului celor ce au trait emotii, au lasat urme in constiinta celorlalti si au pus pe hartie o poveste prin putine cuvinte. Asta suntem atunci cand ne ascundem trairile in spatele unor citate pompoase, in ascunzisul unor mottouri iluzorice ce astazi nasc aparente, vorbind prin cuvintele altora si mutilandu-ne trairile sincere, proprii si personale, ale eului nostru, prin perceptia falsa despre prietenie, dragoste, realizari, motivatie, succes, ecologie, scoala, muzica, poezie, arta si multe, multe alte subiecte abordate si explicate in viziunea altora. Nu-mi spune mie ca lumea e atat de profunda precum arata toate citatele marete pe care le intalnesc zi de zi; iar daca este asa, spune-mi unde gasesc acea adunatura de oameni ce traiesc atat de intens clipa, ce se rostogolesc atat de adanc inauntrul constiintei lor. Caut astfel de oameni zi de zi si ii gasesc din ce in ce mai rar, din ce in ce mai greu si, uneori, accidental...
Vad din ce in ce mai multi tineri necopti ce-si dramatizeaza prezentul si asa destul de tragic in contextul lipsei valorilor, exemplelor, virtutiilor, moralei, ratiunii. Ii vad cum sufla printre degete, pe taste, vorbe marete, dar nu inteleg despre ce e vorba... le vad cum dramatizeaza despre iubire dupa ce s-au pupat pe obraz, cum ridica dragostea pentru cea mai buna prietena la cele mai inalte cote pentru ca a facut "de servici pe scoala" si au mancat Covrigi de Pitesti impreuna, ii vad cum se indoapa cu fragmente din prezentarile lui Steve Jobs cand ei nu vazusera in viata lor un Apple si nu stiau pana acum cateva luni care era treaba cu americanul asta, ii vad cum reproduc cu incredere cugetarile marilor clasici, cand ei nu si-au citit macar bibliografia minimala la scoala, ii vad cum il citeaza pe Louis Armstrong cand ei n-au gram de cunostinte despre jazz, ii vad cum vorbesc despre frumosul din lume sau natura doar pentru ca da bine un citat al lui Al Gore si totul pare astfel mai intelectualizat, poate chiar si cerebral.
Oare e asa de greu sa definim noi succesul, vanitatea, copilaria, tineretea, amurgul, pasiunea si multe altele? E asa de greu sa fim sinceri cu noi si sa privim cu ochiul ce ne apartine noua realitatea ce ne inconjoara? Ce de ii parafrazam atat pe marii clasici cand ceea ce ei spuneau nu se muleaza catusi de putin cu ceea ce noi credem acum? De ce ne folosim de expresii doar pentru ca suna bine si da un iz intelectualist? Vad tot mai multe cuvinte marete pe internet, indeosebi pe retelele de socializare si ma intreb de ce oare? De ce e nevoie sa impopotonam o latura a socializarii oricum glaciara, ofilita, cu vorbe marete, cuvinte ce e pacat a fi irosite acolo, pentru ca ele inseamna defapt altceva... Primim cateva aprecieri in fuga de la ceilalti prieteni cititori si urmatoarea zi o luam de la capat, cu o alta fraza, a altui personaj, din nou aceeasi poveste si atat, nimic mai mult.
Ce-ar fi dac-am pune mai mult suflet in ceea ce facem, daca am citit si cu sufletul acele vorbe marete si am invata ceva din ele? Ce-ar fi daca am cugeta asupra intelesului lor si am incerca sa oferim si noi, la randul nostru, o vorba din care multi au de invatat, o vorba care ne apartine noua si nu altora?
Se plangeau mereu scolarii ca nu inteleg versurile lui Eminescu, la Blaga totul era in ceata, iar la Stanescu nici urma de intelegere. Ca nu stiu "sa comenteze despre ce e vorba in poezie", ca nu stiu la ce se refera "tipsia de jar" si multe altele. Pai atunci stau si ma-ntreb din pura plictiseala si lipsa de activitate... atunci cum vor intelege ei o fraza a lui Kant, o cugetare a lui Mark Twain sau o remarca a lui Hipocrate?
Nu zic sa nu postati citate, nu spun sa nu le cititi, sa nu le invatati pe de rost, sa nu le scrieti pe intaia foaie atunci cand daruiti o carte sau o felicitare, insa lasati-o mai domol cu cele care va depasesc total, cu cele care sunt cu mult peste capacitatea voastra de intelegere si abordare, intrucat experienta voastra de viata, practica sociala si maturitatea spirituala mai au inca de evoluat...
Aviz amatorilor!
Vad din ce in ce mai multi tineri necopti ce-si dramatizeaza prezentul si asa destul de tragic in contextul lipsei valorilor, exemplelor, virtutiilor, moralei, ratiunii. Ii vad cum sufla printre degete, pe taste, vorbe marete, dar nu inteleg despre ce e vorba... le vad cum dramatizeaza despre iubire dupa ce s-au pupat pe obraz, cum ridica dragostea pentru cea mai buna prietena la cele mai inalte cote pentru ca a facut "de servici pe scoala" si au mancat Covrigi de Pitesti impreuna, ii vad cum se indoapa cu fragmente din prezentarile lui Steve Jobs cand ei nu vazusera in viata lor un Apple si nu stiau pana acum cateva luni care era treaba cu americanul asta, ii vad cum reproduc cu incredere cugetarile marilor clasici, cand ei nu si-au citit macar bibliografia minimala la scoala, ii vad cum il citeaza pe Louis Armstrong cand ei n-au gram de cunostinte despre jazz, ii vad cum vorbesc despre frumosul din lume sau natura doar pentru ca da bine un citat al lui Al Gore si totul pare astfel mai intelectualizat, poate chiar si cerebral.
Oare e asa de greu sa definim noi succesul, vanitatea, copilaria, tineretea, amurgul, pasiunea si multe altele? E asa de greu sa fim sinceri cu noi si sa privim cu ochiul ce ne apartine noua realitatea ce ne inconjoara? Ce de ii parafrazam atat pe marii clasici cand ceea ce ei spuneau nu se muleaza catusi de putin cu ceea ce noi credem acum? De ce ne folosim de expresii doar pentru ca suna bine si da un iz intelectualist? Vad tot mai multe cuvinte marete pe internet, indeosebi pe retelele de socializare si ma intreb de ce oare? De ce e nevoie sa impopotonam o latura a socializarii oricum glaciara, ofilita, cu vorbe marete, cuvinte ce e pacat a fi irosite acolo, pentru ca ele inseamna defapt altceva... Primim cateva aprecieri in fuga de la ceilalti prieteni cititori si urmatoarea zi o luam de la capat, cu o alta fraza, a altui personaj, din nou aceeasi poveste si atat, nimic mai mult.
Ce-ar fi dac-am pune mai mult suflet in ceea ce facem, daca am citit si cu sufletul acele vorbe marete si am invata ceva din ele? Ce-ar fi daca am cugeta asupra intelesului lor si am incerca sa oferim si noi, la randul nostru, o vorba din care multi au de invatat, o vorba care ne apartine noua si nu altora?
Se plangeau mereu scolarii ca nu inteleg versurile lui Eminescu, la Blaga totul era in ceata, iar la Stanescu nici urma de intelegere. Ca nu stiu "sa comenteze despre ce e vorba in poezie", ca nu stiu la ce se refera "tipsia de jar" si multe altele. Pai atunci stau si ma-ntreb din pura plictiseala si lipsa de activitate... atunci cum vor intelege ei o fraza a lui Kant, o cugetare a lui Mark Twain sau o remarca a lui Hipocrate?
Nu zic sa nu postati citate, nu spun sa nu le cititi, sa nu le invatati pe de rost, sa nu le scrieti pe intaia foaie atunci cand daruiti o carte sau o felicitare, insa lasati-o mai domol cu cele care va depasesc total, cu cele care sunt cu mult peste capacitatea voastra de intelegere si abordare, intrucat experienta voastra de viata, practica sociala si maturitatea spirituala mai au inca de evoluat...
Aviz amatorilor!
