E frustrant atunci când eşti nevoit să te opreşti din ceea ce făceai. Sigur ţi s-a întâmplat să urmezi un drum mult prea greu, cale pe care ai crezut că o poţi urmări şi... până la urmă să îţi dai seama că trebuie să renunţi(încearcă să-ţi aminteşti acele momente...s-ar putea să te ambiţioneze) Totuşi, raţiunea ne spune să ne oprim, să lăsăm naibii toate nimicurile care nouă azi ni se par importante şi să punem mai mult suflet în lucrurile ce contează cu adevărat... pentru anii ce vor veni. Ceva în noi nu mai funcţionează aşa cum trebuie şi răscoleşte un gând... o idee care tot sapă în mintea noastră până când avem curajul de a ne pune întrebarea:"Pentru ce fac toate astea? Pentru cine?". Ne pune întrebarea...rămânem tăcuţi...încercăm să găsim răspunsul şi, la un moment dat, răspundem (dar nu e răspunsul pe care l-am fi dorit noi să fie). Ne răspundem că...mai tot ce facem în viaţă este pentru X, pentru Y, pentru că W ne-a rugat, iar pe K trebuia să îl ajutăm cu mai ştiu eu ce chestie. Şi uite aşa descoperim că... facem multă trebă pentru alţii; îi punem pe alţii pe primul loc şi uităm de noi. Nu spun că nu e bine să ne implicăm în acţiunile, activităţile şi problemele celor de lângă noi... e mai mult decât bine!!! E perfect, ideal şi foarte frumos când încercăm să ajutăm, când ne implicăm. Problema e atunci când depăşim măsura! Încercăm să ne depăşim propiile puteri...vrem să fim super-eroi. Vrem să încheiem 50 de contracte pe zi, să edităm 50 de poze pentru 49 de clienţi, vrem să pictăm 17 portrete şi să facem prăjituri pentru musafirii ce vin la cină astăzi.(exemplele îţi apartin...ai tu lista proprie de super-activităţi) Uităm pur şi simplu că ziua are doar 24 de ore...numai 1440 de minute. Oare cât din aceste minute le petrecem aşa cum ne place nouă - la intensitatea şi plăcerea maximă?
Ne dorim să facem de toate, pentru toţi! Ok...e bine ca ne dorim! Doar că... între dorinţă şi faptă e un drum lung! Ne dorim prea multe şi încercăm să facem tot atât de multe...şi uite aşa ne pierdem zilele şi anii şi prietenii poate...şi legătura cu noi înşine! Uităm cine suntem pentru că ne lăsăm orbiţi de activităţile cotidiene şi uităm de fericirea nepalpabilă deoarece încercăm să modelăm "fericirea materială". Vrem să clădim un mute de bani, un munte numai şi numai din materialism. Şi dacă facem asta... unde mai e esenţa şi farmecul vieţii, bucuria unei noi zile sau... candoarea tinereţii? Sunt mai mult decât convinsă(şi asta pentru că am simţit piţigătura pe propria-mi piele) că peste 10 ani nu mă vor influenţa cu nimic notele pe care pe primesc acum, hainele cumparate la 17 ani, telefonul sau laptopul primit cu mai ştiu eu ce ocazie. Ne bucurăm acum că le primim; considerăm că sunt "lucruri importante", de bază...dar cu siguranţă că farmecul liceului, al adolescenţei şi al vieţii nu stă în ceva notă de cacat primită sau în telefonul mobil ce găteşte singur şi spală vasele!!! Acestea sunt lucruri trecătoare...nimicuri! De aceea e nevoie de spontaneitate, de sentimente... e nevoie să facem ceea ce ne place şi mai ales atunci când simţim noi că avem nevoie să evadăm din lumea asta virtuală plina de muncă, muncă şi iar muncă. Trebuie să fugim cât mai departe de zilele în care devenim sclavii muncii noastre şi sclavii timpului. Timpul îl putem opti...oricand! Îl opresc de fiecare dată când viaţa pare un infinit, când fac ceea ce îmi place şi ceea ce simt cu sufletul că-mi va aduce mulţumire deplină. Sunt lucruri mărunte, dar care mă bucură mai mult decât orice telefon primit, orice haină cumparată sau orice notă care aparent îmi va face vacanţa mai fericită.(mă abţin de la subiectul note...de 2 luni mă tot abţin să nu-ţi descriu ipocrizia unora, dar va veni şi timpul în care se vor da cărţile pe faţă şi cei ce au mizat pe incultura şi neştiinta altora vor pierde totul -moral- , iar cei ce jucau cinstit vor caştiga miza cea mare)
Nu ne mai amintim unde regăseam infinitul pentru că ne creem o lume finită, o lume guvernată de legi, de restricţii şi ore fixe. Ne lipim şi nu mai vrem să aruncăm din gură sintagma "nu am timp" sau..."am treabă". Muncile la care ne înhămăm sunt precum un drog... ştim că ne face rău, ştim că nu ne ajută cu nimic şi ştim că ne formează o lume virtuală, o lume care nu e a noastră! Aşa cum cei ce suferă de această boală trec printr-un program asiduu al dezintoxicării, aşa şi unii dintre noi trebuie să trecem printr-un program impus de raţiunea noastră, de vocea înăbuşită ce urlă dinauntrul nostru "las-o mai moale!!!". Nu mă refer aici la ambiţie, la ţeluri...la curaj şi determinare. În acele cazuri, vocea care ne spune "las-o mai moale" e frica de eşec şi neîncrederea stabilită în gândul nostru. Mă refer acum la...exagerarea, imaginea ireală pe care noi ne-o formăm despre capacitatea şi măsura la care credem că vom face faţă.
Precum drogu...tragem...şi fumăm...şi ne place...şi mai vrem...şi ştim că nu e bine! Muncim...tragem ore în şir noaptea... ne place pentru că există câştig material...vrem să câştigăm mai mult, dar ştim că nu e bine pentru noi. Şi atunci...dacă ştim că nu e bine, de ce mai ducem aşa o viaţă? De ce nu avem curajul să ne oprim şi să ne întoarcem asupra trecutului...să avem curajul de a ne uita în oglindă şi de a spune că... nu am mai avut de mult timp liber, nu am avut timp de noi, de prieteni...de lucrurile care ne plăceau cu adevărat şi care ne făceau să fim fericiţi. E chiar greu şi... trist să ajungem la aşa concluzie, dar trebuie! Trebuie să spunem STOP la tot ceea ce anihilează plăcerile noastre.
Am văzut mulţi oameni care zi de zi sunt vii doar fizic... bucuria interioară nu mai există; nu mai există bucuria pentru o nouă zi, fericirea pentru un nou anotimp... emoţia unei alte clipe. Îi văd zilnic - îi văd dimineaţa cum merg la servici... cum privesc îngroziţi ceasul şi grăbesc teribil pasul ca şi cum timpul i-ar împinge de la spate. Nu imi place când îi văd...mă cutremură de-a dreptul! Mă gândesc că...aş putea să ajung şi eu ca ei. Mi-e frică doar de gândul că aş putea fi vreodată condusă de timp, de legi, de muncă...de iluzia vieţii materiale. Încerc încă de pe acum să stopez tot ceea ce nu îmi place şi încerc să învăţ să mă las condusă de... sentimnte.
Cineva mă învăţa acum 2-3 ani să am încrede în sentimentele mele, în trăirile pe care le am... să nu mă las dusă de val şi să spun NU hotărât atunci când nu îmi place ceea ce fac! Îmi spunea să nu lupt împotriva curentului gândurilor mele... ar fi o lupta între mine şi morile de vânt. Astazi, când am spus din nou STOP, mă gândeam la acel sfat... am avut încredere deplină în feelingurile mele şi am avut de câştigat, de cele mai multe ori! Chiar şi azi când am spus STOP... am gândit mai întâi cu şi...bine am făcut!
Ce să înţelegi din articol? Care e ideea principală?
Eu aş vrea să înţelegi că, uneori, trebuie să avem anumite limite. Trebuie să ne amintim că suntem oameni şi nu le putem face pe toate. E bine să ne depăşim aşteptările, dar nu e cazul să exagerăm. Tot timpul trebuie să avem un colţ doar al nostru şi activităţi din care să rupem fericirea, speranta, bucuria şi încrederea în noi pentru că doar aşa ne putem bucura din plin de fiecare zi.
Încearcă să-ţi regăseşti infinitul... permite-ţi să faci ceea ce îţi place cu adevărat. Fii Spontan!!! Renunţă la legi şi la restricţii... lumea nu e guvernată de legi, legile sunt încălcate mereu! Lumea e un infinit, fără graniţe! Aşa cum e şi ziua de mâine - un tărâm necunoscut, fără graniţe şi restricţii...numai al nostru, gata de explorat!
Fii spontan! Şi azi...şi mâine...şi la noapte!
