Retrospectiva 2010

Maine, poimaine se incheie oficial si 2010-le, un an bun, plin, greu, dar frumos, incarcat de noi experiente si invataturi, de prieteni si anturaje noi. Fiindca nu consider necesar a va pune pe tapetul blogului succesele si esecurile mele din anul ce imediat ne paraseste, am sa fac o retrospectiva care intereseaza mult mai mult consumatorii de articole zilnice sau saptamanale de pe blogurile personale.

Asadar, datorita companiilor si softurilor de profil ce-mi furnizeaza saptamanal statistici privind bunul mers al clickurilor pe blog si multe altele, descopar cu uimire, dar deloc dezamagire faptul ca , din mai pana in aceasta ultima luna a anului, decembrie, articolul ce conduce detasat ca numar de vizualizari este urmatorul:
"Am nevoie de orgoliu..." 
publicat din pura si absolut pura intamplare dupa o tema la romana facuta pe monitorul laptopului si nu pe caietul de clasa. Diferenta de aproape 300 de vizualizari intre acest fruntas articol si cel de pe pozitia secunda, "R.I.P. scoala romaneasca..."  sustine din pacate ideea regasita in acest ultim articol despre sistemul educational si nu despre scoala, ca institutie educationala cu angajati, angajatori si beneficiari. Articolul despre orgoliul profesional, pentru ca despre el este vorba in articolul fruntas, este defapt o argumentare lipsita de structura tipica eseului argumentativ, dar care aduce la lumina idei bine punctate ce sustin citatul de la care porneste intregul schimb de idei intre cel ce scrie si cel ce citeste. Clickurile se datoreaza celor ce au dat un search pe Google al citatului integral pe care am sa il postez si aici, din pura dorinta de a capta si cu acest articol clickurile elevilor din an terminal, ce nici macar nu au o idee despre orgoliul profesional, despre munca si multe altele. Pe cine sa dau vina? Pe nimeni... ma bucur doar ca exista si astfel de tineri care pana la urma ne vor da la propriu painea din magazine. Pentru ca ar fi teroare ca painea din magazine sa ne-o dea medici, oameni cu facultate sau doctori ingineri. Asadar, citatul lui Marin Preda din "Craetie morala" : " Orgoliul profesional este singurul care este creator si care poate fi, din punct de vedere moral, justificat" castiga orgolios postul de cel mai bine cotat articol al blogului.
Si, din fericire, pe locul 3 este un articol de sezon ce se pare ca a captat clickuri peste masura intr-un interval record de timp, depasind postari publicate cu luni inainte. Asadar, "E seara ghetutelor lustruite. In asteptarea Mosului..." este articolul normal si pasnic, in care nu critic pe nimeni si imi amintesc doar de copilarie, iarna si povestea Mosului.
Cu toate ca articolele despre scoala( le repet celor ce chiar nu au inteles in lexemul "scoala" un adevat complex de factori si circumstante ca institutia educationala nu este doar liceul la care stidiez sau am studiat, ci intreg siragul de cladiri in care se desfasoara o functie educationala) se inscriu in preferintele cititorilor, in noul an am sa incerc sa nu mai iau noroi in mana si sa il transform in ceva frumos si "citibil", doar pentru ca sunt multe alte lucruri minunate de care merita cu siguranta sa amintesc in 2011.

Acestea fiind spuse, Retrospectiva 2010 este penultimul articol al acestui an de pe ArtGeo Life 2, maine dimineata, cu bagajele facute si rucsacul plin voi scrie cu litere mici, dar intelesuri profunde, gandurile bune pentru toti ce au trecut pragul blogului in acest an si mi-au adus, poate fara sa isi dea seama, un beneficiu imens.

In jurul meu roiesc albinele de oameni... m-am saturat de ele!

Buna din nou!
Uite ca iti scriu pentru intaia oara in noiembrie. Ieri a fost o zi plina, dar si foarte importanta. Am avut cu totii prilejul de a ne aduce aminte de toti cei dragi noua ce astazi nu mai sunt fizic alaturi de noi. Fie ca am aprins o lumanare, am pus o floare sau ne-am gandit la ei, gesturile noastre ii fac fericiti acolo unde sunt ei acum... Dar nu despre asta am sa iti vorbesc azi ci despre un subiect care ma framanta inca de dimineata si de care m-am lovit din pacate acum cateva minute. Gandurile imi sunt imprastiate in minte si... imi pun zeci de intrebari.
E vorba de imagine, de numele si reputatia pe care ti-o formezi... de admiratia si respectul celor din jur. Asta ma face uneori sa ma ingrijorez. De ce? Nici eu nu stiu exact de ce... poate pentru ca sunt prea multe pentru 18 ani. Poate pentru ca am urcat cu o treapta mai mult decat au urcat in toata cariera lor profesionala multi dintre cei ca azi trec de 40 de ani. Si lucrul acesta sa sufoca uneori... cateodata as vrea sa fiu doar o simpla tanara fara pasiuni, fara nimic mai special decat turma celor ce inca nici nu stiu ce vor de la viata. Ma loveste precum un ciocan gandul ca imi sunt urmarite gesturile, activitatile, reactiile sau grupurile de prieteni. E atat de ciudat sa vezi ca se formeaza grupuri de interes in jurul tau... ca sunt polarizate anumite persoane in jurul tau si ca pozeaza mereu in ipostaza de "prieteni" sau cunoscuti ai tai. Rusine lor!
Va spun ca nu e normal sa se intample asta nimanui. Daca la 18 ani, altii de 40 de ani incearca sa pozeze ca facand parte din anturajul si cunostiintele tale spun raspicat ca... valorile romaniei se duc de rapa. Da, in tara asta nu mai exista valori si modele de urmat! Ce sa invete unii de 40 de ani de la mine cand la scoala ni se spune mereu ca suntem tampiti, prosti, copii, imaturi, neinitiati si mai stiu eu ce reprosuri penibile. Sa nu fie oare adevarat ceea ce ni se reproseaza saptamanal? Sa fim noi oare pe buna dreptate un exemplu viu pentru cei ce se considera superiori noua in feicare zi tinand pixul in mana? Sa fim noi oare mai presus decat aspiratiile lor ce-i face pe zi ce trece din ce in ce mai frustrati? Si atunci, de ce suntem criticati zi de zi de cei ce se trezesc dimineti la rand cu frustrarea sub saltea? Poate ca este asa, poate ca nu. Dar nu inteleg frustrarile unora, lupta lor nesfarsita cu cei ce abia acum isi incep viata, abia acum pasesc de pragul unei noi cariere(da, abia acum ne definim identitatea, scopul si abilitatile). Daca e asa si intr-adevar cei ce nici macar nu au trecut de 20 de ani reprezinta un exemplu pentru cei ce s-au trezit in de doua ori mai multe dimineti decat ei atunci sa lasam frustrarile deoparte si sa recunoastem verde-n fata ca ne preocupa viata celor ce ne-ar putea fi copii mai mult decat progresul personal. Ii preocupa sa ne bage noua bete-n roate, doar pentru ca ii depasim prin tot ceea ce suntem... Dar de ce? De ce ne fac toate astea? De ce nu dau o sansa tinerilor? De ce nu incearca sa ne ajute, sa devina profesorul nostru, mentorul nostru... cei ce a pus o caramida la temelia carierei noastre.
Nu am sa dau nume si nici exemple, dar vreau sa spun o data pentru totdeauna faptul ca niciodata nu am facut lucruri marete pentru altii. Nu am servit succesul altora sau nu am luptat pentru altii in competitii ci am muncit si am luat totul de la 0 pentru a ajunge la ceea ce detin azi, iar toate acestea le-am facut pentru mine si numai pentru mine. Si atunci, cred ca nu e normal ca acel cerc de persoane care se invart in jurul meu pozand ca apropiati ai mei sa-mi ceara sa iau parte la activitati deschise, in care prezenta mea ar fi bine cotata. Lor le spun ca acele vremuri au trecut, ca nu vor mai primi ei prea curand admiratia altora pentru ceea ce fac doar pentru ca eu sau cei ca mine le sunt alaturi. Lor am sa le spun ca timpul le-a rezolvat pe toate, ca s-a inventat psihologia iar eu am descoperit-o de cateva luni asa ca, nu mai cad in plasa lor. Mi-am invatat lectia si o invat inca zi de zi. Nu am sa le mai spum "da, ma implic" doar pentru ca imi venea greau sa refuz, nu am sa le mai spun ca am sa le servesc prezentari, informatii pe gratis sau mai stiu eu ce ponturi. Nu am sa le mai dau voie ca pozele cu mine sa apara in prezentarile lor, ca numele meu sa apara la acelasi nivel cu numele lor sau...pe aceleasi diplome cu ale acelora ce pur si simplu nu merita asta.
Ca tu sa nu cazi in situatia josnica in care cei ce se invart in jurul meu lingusindu-se de fiecare daca cand prind ocazia, iti spun sa iti pastrezi demnitatea. Sa nu te lasi influentat, sa vezi in tine cel mai important punct din plan, sa nu ii lasi pe altii sa te depaseasca, sa te perfectionezi continuu, sa inveti, sa citesti, sa porti discutii cu cei mai buni decat tine pentru ca intr-o zi, tu sa devii cel invatat, cel in jurul caruia vor roi albinele de oameni.
M-am saturat de albine, de muste, de tantari. M-am saturat sa ma bazaie atunci cand imi e mai bine, sa ma intepe mereu, sa zboare in jurul meu pentru ca mai apoi sa dispara subit. M-am saturat sa vad albinele de zi cu zi cum speculeaza lucruri, cum ma invinuiesc fara motiv, cum se orienteaza mereu dupa miscarile mele... cum habarn nu au ce e aceea identitate, ratiune si demnitate!
Pastreaza-ti demnitatea... nu mai zbura in jurul meu! Mai bine inveti sa ma intelegi decat sa speculezi, sa vezi in mine un inamic, un model ce trebuie doborat. Eu... nu te vad pe tine ca pe un inamic si niciodata nu am facut-o. Nu am cotat pe nimeni la un astfel de stagiu, dar si daca o voi face, sapte muste dintr-o lovitura voi dobori. De aceea, iti repet... stai in banca ta si nu mai roi in jurul meu!

Am nevoie de orgoliu...

Pornesc postarea de azi de la citatul:"Orgoliul profesional este singurul care este creator si care poate fi, din punct de vedere moral, justificat" -Marin Preda, Creatie morala.
Personal, sunt mai mult decat de acord cu afirmatia lui Preda si consider ca este cat se poate de normal si uman sa avem urgoliu profesional, sa cerem un anumit respect pentru munca depusa cu scopul de a atinge anumite teluri si succese profesionale. Fiecare dintre noi isi poate justifica astfel propriul orgoliu datorita trairilor, sentimentelor si actiunilor atat de diferite de la un individ la altul. Gandeste-te bine! Au fost sigur momente in care si tu, doar din orgoliu, ai facut compromisuri. Nu cred ca e persoana in lumea asta mare(atat de mare) care sa nu fi avut vreodata orgoliu, cu atat mai mult profesional. nu te sfii sa le recunosti pe toate. considera-l un exercitiu de autocunoastere!
Atunci cand suntem multumiti si pretuim munca noastra, avem, inevitabil, nevoie de orgoliu. Asa cum avem nevoie de mancare, apa, iubire, sex, securitate si multe altele(aici stii tu mai bine de ce ai nevoie), asa avem nevoie si de orgoliu profesional pentru a nu ne rata cariera. Acesta ne determina sa mergem mai departe, sa dam nastere unui sentiment de incredere. Consider ca avem orgoliu profesional doar atunci cand ajungem sa ne cunoastem foarte bine propria persoana, propriul potential sau propriile sacrificii pe care suntem dispusi sa le facem.
Nu percep orgoliul un defect. Desigur, mandria exagerata ori trufia poate duce la deziluzie. Te poti supraestima fara justificare, iar acest lucru duce uneori la insucces, poate chiar la esec total. E bine sa exageram, dar in anumite limite. E bine sa fim orgoliosi, dar cu o anumita masura. Am convingerea ca, aceasta masura, acest apogeu al orgoliului defera de la un caracter la altul. Categoric limita orgoliului meu difera de limita ta. Astfel imi explic limita pana la care unii dintre noi pot ajunge... telurile pe care nu am fi crezut vreodata ca le va atinge cineva sunt duse pana la capat in cele din urma - spre uimirea noastra. E ca o linie de finish dintr-o cursa de 50m garduri de pe un stadion. Cu totii alergam sa depasim primii banda trasata, dar nu toti avem aceeasi determinare, aceeasi dorinta pentru a castiga.(consideram gardurile obstacolele carierei si in primul rand celelalte persoane care, prin actiunile lor dau nastere la orgoliul nostru) Se poate ca in unele cazuri sa ne dorim castigul numai si numai din orgoliu. De ce cred asta? Paaaai...uite iti dau un exemplu. Esti campion olimpic la stiu eu ce probe atletice, iar tie iti lipseste un titlu neinsemnat de la ceva concursuri nationale. Nu ti se pare normal ca...din orgoliu profesional sa te pui pe treaba si sa iei si acel ultim titlu care-ti lupseste din palmares? As putea da multe, multe exemple, dar as fi prea subiectiva si s-ar putea ca articolul sa deranjeze , iar nu acesta e scopul lui(de aceasta data!:)) ) Revin la ideea de mai sus despre masura orgoliului.
Totusi, fara orgoliu poate nu am atinge succesul, pentru ca lipsa orgoliului profesional ar insemna frica, abandon, inferioritate. Uneori castigul moral vine impreuna cu cel material, profesional.
Am depus din orgoliu pur sacrificii pentru/in cariera profesionala la care nu m-as fi gandit niciodata ca le voi realiza. Orgoliul mi-a dat setea de succes sau setea de realizare profesionala.
Un om orgolios este acela ce se respecta pe sine si isi impune in acelasi timp un anumit grad de respect din partea celor din jur.(nu uita, iti vorbesc despre orgoliul profesional, nu despre acela pe care il stim noi toti ca se numeste mandrie exagerata ori trufie)
Sunt de parere ca orgoliul profesional e benefic atunci cand cineva arunca/zvarleste cu noroi in munca si stradania noastra, iar noi continuam sa facem fata piedicilor ce ne apar in cale. In acele momente e nevoie de o scanteie ce ne va da avantul pentru a lupta, pentru a invata sa fim mai puternici, sa nu ne lasam niciodata infranti. Sa ai orgoliu profesional inseamana sa ai curaj, incredere si speranta. Daca nu am avea orgoliu am ceda poate, ne-am da batuti; uneori nu am mai munci poate pentru succesul nostru.
Fara orgoliu nu as fi putut realiza succesul profesional de care ma bucur si acum.(ce chestie...acum imi dau si eu seama) Am convingerea ca, uneori, marile succese pornesc si de la orgolii launtrice; pornesc din perceptii si idei cladite in constiinta noastra.
Orgoliul da nastere unor vise si creeaza in acelasi timp finaluri fericite, cu teluri atinse.

Pastreaza-ti orgoliul profesional intr-un buzunar ascuns si scoate-l la lumina doar atunci cand e nevoie!

Articolul vine intr-un moment in care eu am nevoie mai mult ca oricand de ...orgoliu profesional...