E seara ghetuțelor lustruite. În așteptarea Moșului...

E seara ghetutelor lustruite... din nou e acea seara unica din an in care daruim bucurie celor mici, celor mari sau... celor ce inca mai cred in Mosu' care oricum exista!!! Daca nu esti de acord cu afirmatia mea... nici nu mai citi gandurile de mai jos.
Ooo... ai continuat sa citesti. Ma bucur mult... impartasim aceeasi idee si mai ales stim ca inca mai avem suflet de copil(si nu e o rusine sa ai sufletul pur!).
Aglomeratie, multe masini, cele doua Mall-uri din Cluj arhipline, mese si locuri ocupate, cadouri, cumparaturi... ambalaje stralucitoare, fundite, cutii de cadouri, pungi stampilate cu fulgi de nea si poza unui batranel carunt imbracat in rosu.
Parca nu mai simt aceeasi emotie de acum 5-10 ani. Si totusi... mosul exista!!! Ne pierdem oare din bucuria sarbatorilor o data ce suntem prinsi tot mai mult in rutina zilnica? Imi parea astazi totul pierdut de farmec, esenta si miros de sarbatoare. Cardul dopat cu lei grei, un ceas scump cumparat iubitei si gata... i-am adus oare atmosfera sarbatorilor de iarna? Bucuria de a-l astepta pe Mosul, emotia descoperirii cadourilor si nerabdarea de a afla cat mai repede ce se ascunde in ghetutele curatate cu atat de multa grija. Asta inseamna sarbatorile de iarna... emotie, bucurie, fericire pura. Si ce emotii aveam in fiecare zi in care venea mosul si pe strada mea... frumoase clipe!
Cum stateam nerabdatori eu si fratele meu asteptand sa apara dulciuri si jucarii in holul lung si intunecat unde ghetutele erau insirate strategic, cat mai aproape de usa pentru ca Mos Nicolae sa indese cu usrinta cat mai multe in incaltarile noastre devenite parca neincapatoare. Pot sa afirm cu tarie ca am avut o copilarie frumoasa si eu si fratele meu! Credeam in Mosul si ne bucuram de fiecare data cand a noastra cumintenie de peste an era rasplatita cu daruri, ori de care ar fi ele.
Mi-e dor, mi-e dor si iar mi-e dor! Cred ca ne e dor tuturor poate ce cele mai speciale momente ale copilariei noastre: sarbatorile de iarna. Ai nostri aveau grija in fiecare an ca surpriza sa fie si mai inedita.Nu stiu cum se facea, dar mosul intra de fiecare data pe sub usa, pe geam sau, dupa cum spunea mama, venea prin calorifer!!! Eu raman la varianta ca Mos Craciun intra pe geam, iar Mos Nicolae pe usa(are el o smecherie si deschide usile copiilor cuminti).

Era seara, iar sufrageria noastra era animata de familia ce astepta nerabdatoare venirea mosului. Tin minte ca nu aveam voie sa mergem in hol... altfel, mosul nu mai aparea. Era poate sfios si nu agrea ideea ca noi, cei mici, sa il vedem. Nu auzeam nimic... fosnet, usa deschisa sau pasi veniti din intunericul holului care si acum mi se pare infricosator noaptea. Timpul trecea, iar noi asteptam, asteptam si iar asteptam. Parintii asteptau si ei cu noi in camera. Cu siguranta nu ne pacaleau si nu puneau ei cadourile... doar erau clipa de clipa cu noi in camera! Deodata o idee nastrusnica imi lumineaza mintea. Fug repede in hol la cel mai apropiat intrerupator si sar cat pot de tare si aprind becul. Miscarea aceasta rapida in care strabateam intunericul de numai 1m al holului era acompaniata de fiecare data de cate un cantec fredonat cat puteam eu de tare... imi era frica de intuneric! Ma gandeam ca Mosul cel batran nu vede unde sa puna cadourile, va gresi pantofii sau poate... va crede ca noi nu suntem acasa daca toate becurile sunt stinse. Stiam eu ca e nevoie sa aprind becul. Dar de fiecare data cand se lumana holul... surpriza!!! Ce crezi ca era? Mosul venise deja! Cine stie de cand erau acolo cadourile iar eu, fratele si parintii il asteptam toti la un loc sa apara. "A venit Mosu', a venit Mosu' !" ... parca ma aud si acum cum strigam topaind din hol si dadeam vestea intregii familii. O ora nu ne mai dezlipeam de la ghetutele curatate. Devoram pe loc un sfert din dulciurile care si asa erau foarte multe, ma infructam din citricele indesate printre pantofi si intorceam pe o parte si pe alta noile jucarii primite. Alor mei, le crestea inima vazandu-ne atat de fericiti... Au fost cele mai frumoase momente ale copilariei mele... Unde mai pui ca de fiecare data suna telefonul. Erau bunicii nostri dragi, bunicul si bunica, ce locuiau in acelasi cartier cu noi si ne anuntau ca Mosul a ajuns deja si la ei. Faceam concurs... la cine ajunge prima data. Dar nu conta, atat timp cat la ambele resedinte ne asteptau dulciuri si cadouri.
Era frumos... este si acum, dar totusi... atunci era altfel! Astazi noi ce putem face... putem multumi parintilor pentru ca luau legatura de fiecare data cu Mosul... ca ne-au facut copilaria frumoasa si ne-au daruit amintiri, asa cum si cat au putut ei. Iar noi, astazi, fiindca suntem mari, sa le daruim si lor putin din atmosfera ce ei ne-o daruiau noua odinioara.
Ghetutele imi sunt curatate, toate cele 10 perechi de incaltari imi sunt insirate strategic langa usa... asa ca nu imi ramane decat sa astept sosirea mosului cu emotie. O fi venit deja in timp ce iti scriu tie? Ma duc sa verific!!!


Sper ca Mosul sa vina si pentru voi toti, in primul rand, cu sanatate multa, intelepciune, speranta si putere sa va duceti la bun sfarsit toate telurile si idealurile pe care numai si numai voi le stiti, le aveti si credeti in ele. Sa vina cu un sac mare de fericire si optimism!