Abia seara se va vedea clar ceea ce a început dimineața

Tocmai citisem un mail de la un psiholog ce, ne indemna pe noi, cei care participam la un program pentru descoperirea vocatiei si termina mailul printr-un feedback ce facea parte dintr-un citat al lui  Carl Gustav Jung, unul din autorii care au scris cele mai frumoase randuri din psihologie despre descoperirea vocatiei. O parte din acesta mi-a atras atentia: "Doar toamna va arata ce s-a sadit primavara si abia seara se va vedea clar ceea ce a inceput dimineata."

Stii la ce ma gandam dupa ce le-am citit? Ca toate in lumea asta au pereche! Ca nu exista negru fara alb, ca nu exista fericire fara tristete, ca nu exista succese fara esecuri. Crinii nu ar mai fi la fel fara miros, iubirea nu ar mai fi la fel fara sacrificiu, viata nu ar mai fi la fel fara vicii, totul in lumea asta ar fi o dezordine primordiala daca fiecare lucru nu si-ar mai gasi perechea, fiecare sentiment nu si-ar avea unul opus, fiecare traire nu ar avea un invers, iar fiecare actiune o finalitate.

Nici macar nu am idee unde si cum se va sfarsi articolul. As vrea sa-ti vorbesc despre distanta, dar in acelasi timp apropierea dintre fericire si tristete, dintre durere si bucurie. Si pornesc de la ideea ca, in viata, nu vei stii niciodata care e adevarata fericire, care e adevaratul success, care e bucuria cea mai pura daca nu ai simtit macar o data o particula de tristete acuta, o farama de agonie, o parte din esec. Atunci cand dorul e mai mare, revederea e mai dulce, atunci cand munca e mai grea, reusita e mai placuta, atunci cand lacrimile sunt mai amare, zambetul este mai frumos. Atunci cand esti intre extreme si stai si vegetezi si iti pierzi viata traind urat si fara farmec pierzi totul; treci prin timp precum un cal salbatic ce galopeaza nebuneste prin pajisti mlastinoase. Dar atunci cand atingi extremele, cand intensitatea sentimentului iti invadeaza inima, chiar si atunci cand esti trist… atunci ai de invatat! Atunci esti precum un melc ce trece peste-o frunza intr-o zi intreaga. Atunci recunosti ca ti-ai imbogatit viata, ca ai ceva de spus, ca ai trecut prin sentimente din care-ai invatat ceva, ca ai sentimente care te-au marcat… emotii despre care ai putea sa povestesti, sa scrii carti, romane. Romane care sa plictiseasca... sa plictiseasca pe toata lumea! Si banuiesc ca te intrebi… de ce ar plictisi pe cineva o povestire despre un sentiment maret, o poveste despre emotia traita atunci cand ai aflat ca esti primul, ca esti cel mai bun? Ar plictisi! Ar plictisi pe oricine pentru ca suntem oameni, suntem diferiti, cu totul diferiti, oricat de asemanatori am parea. Avem gandiri extrem de diferite, avem placeri si mai diferite, iar asta ne impinge sa percepem diferit orice emotie, sa le traim la intensitati diferite, sa fim patrunsi de orice fior in felul nostru. Suntem unici si greu de inteles. Tu esti unic, eu sunt unica. Soferul troleibuzului ce se aude pe strada acum e unic, fratemio care tocmai a intrat pe usa e unic, tu esti unic! Lumea intreaga e o unicitate… suntem o cheie ce deschide iala din interiorul celui de langa noi. Suntem o cheie ce deschide usi, taine, oportunitati. Suntem cei ce putem inchide pentru totdeauna amintiri, povesti si fapte, dar si cei ce deschidem un seif plin cu bunatate, zambete si reusite. Si vreau sa cred ca fiecare dintre voi este cheia ce deschide cutia in care se ascunde un curcubeu de vise, un curcubeu de sperante, de culoare, de fericire si optimism!

Suntem o cheie ce nu ar mai fi existat fara metal-parintii, ce nu ar mai fi existat fara fierar- prietenii, ce nu ar mai fi existat fara un comparator.
Tocmai m-ai cumparat!

Unde au dispărut toate… Tu le găsești?

“E toamnă. Copacii se învelesc în mantia a cărei cromtică roș-gălbuie mă duce cu gândul la bogăția anotimpului. Frunzele sunt arămii, copacii triști, iar poamele livezilor gata pentru cules. Păsărelele zboară spre țările calde. “

Așa ar suna poate compunerea(pe atunci se numea simplu-compunere) mea despre toamnă dacă aș fi încă pe băncile școlii primare. Atunci, totul era o joacă, totul era o schimbare a naturii… era o învăluire a copacilor în galben, ruginiu și roșu, era o apariție a unui covor de frunze la rădăcinile arbotilor. Așa era atunci… așa era atunci și pentru tine și pentru toți cei ce așteptau cu nerăbdare venirea anotimpului îmbelșugat. Must, struguri, coaja verde a nucilor ce ne tatua mâinile cu o negreală de care cu greu ne despărțeam, prune furate din vecini, mere, pere și gutui la discreție. Toate erau pentru mine o bucurie atunci! Scriam cu drag despre toamnă, despre anotimpul roadelor, despre păsărelele ce plecau în tările calde, despre stoluri, rândunele și diminețile din ce în ce mai răcoroase. Acum… acum mi-aș fi dorit să nu mai vină niciodată toamna. Să nu fie ploaie, să nu fie răcoare, să nu fie zile din care orele se rup și trec în întuneric. Nu mă bucură toamna! Nu m-a bucurat niciodată pe deplin, însă în ultimii ani parcă mă lovește, acolo unde doare cel mai tare, apariția anotimpului lipsit parcă de viață. Totul e mort, e trist, e fără farmec! Parcă și oamenii își duc în spate povara vieții și mai îngreunați pe timp de toamnă… Îmi vine totul mai greu. E octombrie, e o zi cu soare, dar cu frunze galbene. Unde e verdele lor ce-mi transmite energie privindu-l? Unde e soarele care mă mângâie cu razele-i dimineața devreme? Unde e noaptea lungă, călduroasă și plină de stele? Unde au disparut toate… Tu le găsești?

Unde a dispărut curentul electric??? De trei ore stau și butonez tastatura laptopului într-o pană de curent parcă veșnică. Uite la ce îmi zboară gândul în loc să îmi mănânc viața învățând la... la ce oare?