Primesc cu o săptămânp în urmă o provocare inedită: un eseu cu titlul “De la minus la plus infinit”. Stau nemișcată în banca mea, după care îmi simt parcă îndesate în minte tot felul de gânduri și teorii matematice, dar ceea ce m-apasa cel mai tare era propria-mi teorie. Da, am și eu o teorie! Sunt poate cel mai mare matematician… cu siguranță sunt! Sunt cel mai mare matematician al lumii mele, al graficului vieții mele. Am descoperit operația de adunare, de înmulțire sau combinările.(asta doar ca să vă aducă-cititorilor- zâmbetul pe buze) Am descoperit numerele naturale și încă le descopăr. Ziua de azi e al 6699-lea număr pentru mine. (am stat ceva să-mi calculez intreaga viață...an bisect, zile și luni din an, dar e pe bune cifra-am 6699 de zile!) 6699 … cu toate că am ajuns la un număr ce nu trece nici măcar peste un million, pot să afirm cu încredere că “am ajuns la infinit!”. Nu te gândi că eu sunt un extraterestur niciodată nascut, iar fiecare zi a mea însumată este chiar numărul la care eu am ajuns. Doar așa aș putea atinge infinitul, fie el cu plus sau cu minus… adunând la – infinitul meu câte o zi. Asta mă învață matematica… infinit + ceva= infinit și viceversa. 6699 sunt zilele pe care eu le-am descoperit până acum dimineață de dimineață, iar printre toate acestea, au fost nopți, zile sau săptămâni în care eu am fost infinitul pentru mine sau pentru alții.
Matematicieni, savanți, oameni de cultură, filosofi, profesori, cercetărori, toti se întreabă mereu dacă infinitul este finit? Dacă nemărginitul este mărginit, dacă nevăzutul este văzut? Eu le-aș răspunde că este așa cum vrei tu să fie. Dacă eu vreau să văd viața mea finită, fără valoare, farmec și speranță, am să-mi duc existența într-un gol al sufletului meu, trăind fiecare zi fără a face ceea ce îmi aduce mulțumire și satisfacție deplină. Însă, luptând zi de zi pentru ceea ce îmi place, răzbind și trecând peste toate ecuațiile vieții de multe ori cu zeci de necunoscute, simt că ajung mai aproape de infinit. Ajung doar sau oare chiar îl ating?
Nu am să pot pune niciodată pe hârtie absolutul meu, infinitul fericirii mele, limitele pe care nici măcar nu mi le cunosc, dar am să pun pe hârtie infinitul matematic. Ia un compas, verifică dacă are mina, ia o foaie, caietul de biologie de langă tine, cartea ce stă de o săptămână pe birou sau harta pe care te chinui s-o înveți la geografie și trasează un cerc. Mai roteste încă o dată compasul, apăsând și mai tare. Vezi bine conturul? Ești sigur că îl vezi? Ei bine, vezi tocmai conturul infinitului! Ai desenat infinitul! Tu, cu mâna ta, în încăperea în care tocmai te afli, citindu-mi gândurile. Nu uita: un cerc are o infinitate de puncte. Tu, ai trasat un cerc, deci ai trasat și infinitul. Felicitari, l-ai atins… doar pe hârtie!
Pledăm mereu pentru știință, pentru gândirea rațională, pentru cercetare și studiu, dar uităm de multe ori faptul că toate întrebările, toate tainele și misterele lumii se află în noi și în mintea noastră. Și asta ne fură din farmecul vieții. Ne creăm de multe ori o lume ireală, în care cercetăm lucruri ce nici măcar nu există, ce nu sunt concrete. Încercăm să definim abstractul, cu toate că e paradoxal ceea ce facem, încercăm să filosofăm filosofii, cu toate că e inutil să ne prefacem că înțelegem în totalitate lumea lor. Încercăm să facem orice altceva, evităm mereu să ne descoperim pe noi. Nu avem curajul de a porni în căutarea fericirii noastre, de a lumina întunericul unei vieți monotone și moarte, pentru a găsi esențele ce ne aduc spontaneitate. Ezităm să ne descoperim pe noi, să ne descoperim pasiunile, să descoperim ceea ce ne place să facem cu adevarat sau locurile din care ne umplem pur și simplu de energie.
Viața noastră e un grafic. Abscisă, ordonată, origine și noi, graficul unei funcții ce șerpuiește nebună prin cadranele creionate. Știm cu totii, viața e frumoasă și grea, e grea și frumoasă. Are urcușuri, are coborâșuri. Are zile frumoase și zile mai puțin bune. Momente în care pierdem pe cineva drag și momente în care un nou suflet ne aduce o rază de lumină. Deci, monotonia funcției noastre este foarte complicată. Azi crescătoare, mâine descrescătoare; acum ating minimul, imediat devin crescătoare și, am un maxim. Însă nu există maxim fără minim. Nu există minim fără o funcție ce descrește pentru ca mai apoi să devină crescătoare și invers. Înseamnă că, toate-n lume au perecte; că nu există negru fără alb, că nu există noapte fără zi, că nu există toamnă fără primăvară, nu există soare fără lună, zâmbete fără lacrimi, plus fără minus, fericire fără tristete sau succese fără eșecuri. Carl Gustav Jung, unul din autorii care au scris cele mai frumoase rânduri din psihologie despre descoperirea vocației afirma că:” Doar toamna va arăta ce s-a sădit primăvara și abia seara se va vedea clar ceea ce a început dimineața." Va exista atracție magnetică doar atunci când va fi plus și minus. Doar atunci va exista o axă a numerelor când vor fi și minusuri și plusuri, minime și maxime.
Un lucru e sigur: viata mea nu ar fi uneori presărată cu momente în care ating infinitul fericirii fără a trăi și clipele în care ating infinitul abisal al deznădejdii. Reușita nu ar mai fi aceeași dacă drumul între minus infinit și plus infinit nu ar fi presărat cu hopuri, greutăți și zile mai puțin însorite. Farmecul nu ar mai fi același dacă aș trece într-o fracțiune de secundă de la minus, la plus infinit; dacă aș ajunge într-o clipă la sentimentul absolut de mulțumire sufletească. Iar pentru ca viața să aibă gust, sare și piper, cineva a inventat munca și cam din aceeași perioadă datează și perseverența. Munca și perfeverența, ele ne duc pe culmile succesului, pe umerii infinitului, în vârful piramidei. Am fost și eu acolo jos, printre oamenii simpli, fără idealuri în viață, fără curajul de a ținti cât mai sus, fără speranță și încredere. Aveam și eu o viață monotonă, făra pic de esență. Învățam doar despre alții, îi studiam pe ceilalți și nu aveam niciodată curajul de a mă studia pe mine, de a mă descoperi pentru ca mai apoi să mă bucur de felul meu de a fi. Atunci, decădeam nebunește într-o lume ce îi privea tot timpul de jos pe cei ce erau acolo sus, bucurându-se de lucrurile mărunte, de razaele de soare, de fiecare zâmbet aruncat pe stradă și fiecare dorință fluturată în vânt. Dar într-o zi, totul a devenit schimbare. Pe axa vieții mele a apărut o origine, a aparut o altă gândire, o mentalitate ce m-a făcut să urc încet, dar sigur în lumea celor ce priveau totul de sus. Am trecut de partea celor ce aveau propria viziune despre lume, despre viață și despre tot ce reprezintă farmecul existenței. Mi-am încleștat atunci mâinile în muncă, iar perseverența a fost o parte din mine. Timpul a fugit pe lângă mine atunci precum un armăsar ce galopează nebunește înainte de furtună. Încet, începeam să mă găsesc pe mine zi de zi. Descopeream ceea ce îmi plăcea să fac cu adevărat. Atunci, am atins jumătate din infinit. L-am atins pentru că, descoperisem deja care sunt pasiunile mele, deslușisem că îmi place atât de mult să cunosc lumea, fie ea și virtual. Punctul de pe grafic care sunt eu, avea deja abscisa care era tocmai plus infinitul. Urma ordonata. Care să fie oare? Ce-mi mai lipsea dacă totul era perfect, dacă mă descoperisem deja pe mine? Urma ca eu să am curajul să țintesc mai departe, să privesc și mai sus. Să continui să fac ceea ce-mi aducea bucurie. Și am răzbit, fie că erau nopți nedormite și dimineți în care pe geam nu mi se arăta macar o fărâmă de reușită. Am continuat să muncesc, să sper și să-mi târăsc după mine pasiunile ce-mi dăruiseră cele mai nobile sentimente și cele mai frumoase clipe. În sfârsit, ordonata ce lipsea devenise și ea plus infinit. Un punct de coordinate plus și plus infinit. Am atins infinitul meu!
Sunt undeva sus, la munte. Urmăresc poteca șerpută ce mă duce tot mai sus, printre păduri de brad și ape limpezi ce izbesc nebunește pietrele alunecoase. Fac un slalom parcă interminabil printre brazii ce-mi inundă sinusurile cu mirosul de răsină. Deodată ajung în golul alpin. Traversez tunelul de jnepeni și ascult vrăjită cântecul vântului. În scurt timp dau de un lac glaciar; grăbesc pasul pentru a săruta cât mai repede apa ghețarilor topiți ce ascundeau odată stâncile impozante ale bătrânului munte. Iubesc să-mi văd obrajii îmbujorați în oglinda ochiurilor de apă! Mă simt precum copila munților... Departe, aud o marmotă chiuind. Aș vrea să vină mai aproape, să-i șoptesc povestea mea. O astept, dar nu vine… chiuiește singuratică de printre câmpul de grohotiș ce-l am în față. Mai stau câteva clipe întinsă la soare precum o târâtoare după care îmi iau rucsacul din nou în spinare. Urc încet, auzind tropăitul pașilor mei. Nimic nu tulbura armonia din care făceam parte. Marmota nu se mai aude. Sunt doar eu cu stâncile, albastrul cerului și infinitul depărtărilor. Călcam cu încredere pe comoara ce era numai a mea. Urcam încet spre înălțimi, spre locul în care mă simt o învingătoare. Mai am puțin și ajung în vârf. Câțiva pași doar. Emoția teribilă îmi ia parcă din puteri. Doresc să fiu acolo sus, în vârf, dar parcă mi-e frică. De ce am emoții? Nu apuc să cuget... deja sunt în varf! Văd întreaga lume; am propria viziune despre lume. Strig de bucurie, râd și o lacrimă se prelinge ușor pe obraz. O șterg repede și trag în piept aerul învingătorilor. Am atins infinitul! Eram încă o dată acolo unde timpul se opreste pentru mine, acolo unde dorințele mele sunt mai aproape de îndeplinire, acolo unde fericirea deplină îmi invadează toate celelalte simțuri. Inima îmi bate cu putere, știam că am reușit! Știam că sunt deasupra lumii, deasupra așteptărilor, deasupra tuturor. E ceea ce simt atunci când dansez cu vântul, când zâmbesc soarelui, când mă hrănesc cu panoramele ce-mi fac zilele mai frumoase atunci când cobor jos, în menghina orașului. Parcă visez și totuși e real. Am atins absolutul meu, am depășit orice limită și am ajuns acolo unde e infinitul meu. Acolo unde înălțimile munților, crestele semețe și legendele ghețarilor montani îmi șoptesc propria poveste despre infinit, despre nemărginire și despre simplitatea lucrurilor mărunte.
Acolo sus, la munte, e infinitul meu. Acolo se ascunde bucuria mea deplină, oaza de fericire din care ma hrănesc de fiecare dată când ajung mai aproape de stele, de lună, de soare, de toate idealurile mele… acolo eu sunt o parte din orizont.
Tânjesc mereu după infinit, vreau să fie la mine acasă, să îl port mereu în buzunar. Nu-l voi avea niciodată așa. Dar îl am mereu în suflet, cu toate că nu pot pune mâna pe el. Totusi, îl simt adânc în tot ceea ce fac. Căci infinitul meu nu e ceva material și nici al tău nu trebuie să fie! Descoperă-l dacă nu ai facut-o deja. Ținteste cât mai sus, muncește, perseverează, crede în tine și vei reuși. Vei avea propriul tău infinit!
Înainte de a-ți pune întrebări despre infinitul meu, găsește-l pe al tău.
Doar atunci mă vei cunoaște cu adevărat…
Acolo unde norii întâlnesc infinitul, iar simplii muritori prind aripi... înălțimile munților! Acolo unde simt de fiecare dată că timpul se oprește doar pentru mine...
