De ce iubim?

De ce iubim?
De ce punem suflet si lasam toate berierele jos?
De ce spunem lucruri pe care regretam ca le-am destainuit?
De ce ne incredem in acel barbat ideal pentru a descoperi intr-un final o iluzie?
De ce am renunta la multe lucruri pentru el doar pentru ca noi il vedem intr-un fel si el nu e asa?
De ce ne incredem in ei pentru ca mai apoi sa plangem in hohote caci am crezut intr-un vis terminat mult prea fulgerator?
De ce avem curajul sa ii prindem de mana si mai apoi sa ne bucuram de placerile trupesti pentru ca dupa acea noapte sa iti spuna ca e mai bine sa nu continui "povestea"?
De ce trebuie sa vedem cum se chinuie sa o priveasca pe o alta asa cum te privea la inceput?
De ce ne lasam seduse de acele priviri care se metamorfozeaza in venin la un moment dat?
De ce avem impresia ca doar noua ne-a rostit in soapta acea poveste si el o facea pentru toate celelalte?
De ce credem ca el e diferit si totusi e ca toti ceilalti?
De ce ne incredem in zambetul lor pentru a descoperi mai apoi un suras ironic?
De ce visam atunci cand primim mesaje in plina noapte si noi ne grabim sa le raspundem cu mana tremuranda de emotie si fericire?
De ce ne grabim sa iubim un om pentru a simti mai apoi tortura despartirii?
De ce ne incredem in ei?
De ce si iar de ce?
Asta nu am sa pot intelege... poate pentru ca suntem oameni, gresim si invatam din greseli. Cum invatam? Doar experimentand... doar traind prin acea iubire de-o vara la 19 ani, atunci cand viata-ti pare un joc si sa iubesti devine atat de simplu... Doar incercand, cautand si avand curajul de a ne pune inca o data intrebarea "de ce?".
Si te intreb pe tine: DE CE?



Pentru ca nu regret nimic din ce s-a-ntamplat!




Revin cu articole noi, pregatite de mult pentru tine. Pe curand!

Tie iti e frica de responsabilitate?

Maturitate inseamna responsabilitate. Asta o spune toata lumea si bifez la randul meu casuta de "ok". Responsabilitate inseamna capul pe umeri. Capul pe umeri inseamna o gandire rationala si nicidecum una incuiata. O gandire rationala inseamna sa iei deciziile cele mai bune. Sa iei deciziile cele mai bune inseamna sa gandesti si cu sufletul, sa ai intuitie si incredere in tine. Insa, atunci cand vine vorba de responsabilitate incepem sa ne pierdem esenta, chiar si firea... poate nu gandim cu sufletul, poate nu gandim rational, poate nu avem incredere, nu suntem cu capul pe umeri sau pur si simplu alegem sa fim incuiati, cu tabieturi, idei fixe, de-a dreptul batranesti, demodate, expirate si moarde de mult.

Adultii mi-au vorbit mereu despre responsabilitate. Am fost mereu eleva ce avea un cuvant de spus si voi fi in scurt timp studenta ce va pune punctul la sfarsit de propozitie daca va fi cazul. Am avut mereu conflicre si schimburi de replici cu "cei responsabili", am avut de multe ori neintelegeri si m-am ales doar cu nervi, timp pierdut si in cele din urma s-au dovedit a slabi si chiar disparea unele relatii cu persoane ce pareau atat de rationale inainte sa dea piept cu responsabilitatea. Da, atunci cand au aflat ca sunt responsabili pentru ceva mai multi oameni s-au schimbat... au devenit de nerecunoscut, de neinduplecat, de neinteles... si asta ma face sa ma intreb daca au oamenii aceia intr-adevar atat de multa maturitate in maduva oaselor? Au atat de multa experienta de viata incat sa se numeasca responsabili? In ultimul timp inclin sa cred ca nu, si asta pentru ca am fost o victima a celor "responsabili".
Fiindca asa cum am mai spus-o si o mai repet, articolele de pe blog, intamplarile sau temele propuse au caracter fictional, iar numele sau situatiile prezentate nu vor viza niciodata in mod direct protagonistii articolelor. Asadar, ezit sa ii numesc pe acei oameni responsabili pe hartie sau care fug de responsabilitatea adevarata, doar prin simplul fapt ca acestia vor stii la timpul potrivit ca se va vorbi despre ei. Si cativa dintre ei deja incep sa aiba dubii in a mai continua cu lectura articolului sau nu...
Iti va fi usor sa afirmi faptul ca nu poate fi vorba de experienta de viata sau responsabilitate de 19 ani. Insa cu parere de rau iti spun ca nu este asa. Si nu o spun doar pentru a ma spala pe maini si a scapa de argumente, o spun pentru ca exista responsabilitate si la 10-12-15 ani, insa la un alt nivel poate. Unii copii au mai multe responsabilitati la 12 ani decat oameni trecuti bine de perioada tineretii. Copii care lucreaza, care isi cresc fratii mai mici, care au grija de parintii lor, care si-au facut un nume prin munca, care iau in spate proiecte facute cunoscute peste tot... ei bine aceia sunt copiii responsabili. Aceia sunt copiii cu adevarat responsabili, obligatii sa se maturizeze prematur. Aceia sunt copiii de azi care au dreptul sa fie egali cu cei maturi ce aparent sunt cei "responsabili" de pe hartie. Sa fie egali cu cei ce intra in panica atunci cand au in fata o eventuala problema de solutionat, ce intra in panica atunci cand nu e totul atat de roz, iar ei trebuie sa coloreze totul roz, pentru ca sunt cei responsabili, cei cu cap, experienta, idei, minte, inspiratie si tot ce e nevoie pentru a face lucrurile sa mearga. Sunt precum inginerii ce gasesc mereu solutii...sunt inginerii ratiunii si ai sufletului.
Stii unde vreau sa bat cu articolul de azi? In directia care arata spre frica. Frica de responsabilitate... asta e cea care ne impiedica sa fim buni manageri, buni organizatori, buni in ceea pentru ce raspundem. Si aici iti dau un exemplu, doar pentru ca acesta imi vine acum in minte. Gandeste-te la un profesor. Sigur ai avut si tu in scoala generala un profesor vesnic speriat de avioane, stresat, constrans de ideea de a raspunde de cineva, de faptul ca intra la puscarie daca se intampla cate ceva. Si atunci, fricosul de responsabilitate obliga elevii la introvertire, le fura incet, incet, dar sigur o parte de personalitate doar pentru ca .... acei copii nu au voie sa faca nimic pentru ca "ei raspund". Acelora le spun sa se inseala amarnic. Amarnic fug de responsabilitate si raspundere. Pentru ca oamenii incuiati niciodata nu vor fi responsabili, iar cei ce vor avea totdeauna frica de raspundere vor cadea in plasa negativismului, devenind ei victime ale acelei responsabilitatii fictive.
Imi voi ridica in cap cu acest articol multi oameni carora le e frica de responsabilitate, insa de mai bine de trei ani am o problema cu cei ce fug de raspundere...medici, functionari, bucatari, chelneri... orice ar fi. De mai bine de trei ani gasesc la noi in tara tot mai putina responsabilitate adevarata si din ce in ce mai multa frica. Frica de a rezolva probleme, de a face sa fie bine, de a fi responsabili atat pe hartie cat si prin fapte.
Iar daca inca mai misuna printre gandurile tale faptul ca nu am nici macar idee de responsabilitate, scrie-mi un mail in care iti voi spune cateva intamplari presarate cu lacrimi de crocodil despre responsabilitate... cateva intamplari la care daca imi era frica de responsabilitate nu mai scriam astazi pe blog... pe acest blog poate.
Fii responsabil! Raspunde de faptele tale si gandeste inainte de a face un pas. Gandeste de doua ori si pune-te si in situatia celorlalti. Nu uita ca daca tu raspunzi de un obiect, o fiinta, o floare sau ce vrei tu, nu tot timpul varianta aleasa de tine e cea mai buna. Iar responsabilitatea nu inseamna sa ii facem pe altii sa sufere...

Articolul a fost scris acum o saptamana, deavand dupa cum observi un final concret. A fost redactat intr-o  stare tip "în budă", alta decat aceasta in care ma scufund acum cand iti public articolul articolul. Insa pentru ca am absentat cam mult pe blog in ultimele saptamani, ma revansez cu o serie de articole scrise saptamanile trecute, dar nepostate inca.
Weekend de vis!

Viata intre DA si NU

Vroiam sa iti vorbesc in articolul de azi despre ceva foarte, foarte profund, dar am sa aman pentru cateva luni acel articol de multmire adresat catorva persoane carora le sunt recunoscatoare. Mi-am schimbat tema postarii de astazi acum 2 minute. Am vazut o reclama pe net care este publicata si pe un post TV romanesc cu care eu personal sunt in acord total. Nu gasesc acum linkul reclamei, dar s-ar putea sa o vezi la televizor daca ai timp sa mai butonezi si telecomanda.
Era o insiruire putin cam lunga de exemple negative pesimiste si lipsite de valoare precum: nu muncesti, nu ai respect, nu apreciezi, nu crezi, nu te ridici, nu speri, nu poti etc. In mare, era vorba despre acea bariera care noi alegem sa ne-o punem inainte de a incepe o treaba, inainte sa face primul pas, de a lua atitudine sau sa da  incepe o treaba noua. De multe ori ne este mai comod sa spunem nu pot, decat sa speram si sa credem in reusita. E mai comod sa spunem nu pot, e greu si nu e pentru mine, decat sa muncim, sa luptam si sa trecem cu fruntea sus peste piedici si persoanele superficiale.
E frica de esec! Tratate de psihologie, cursuri, seminarii, carti, articole, reviste ... toate vorbesc despre frica de esec, despre mecanismul mintii umane care are tendinta de a pune in fata raul inainte de bine; un mecanism al mintii care are tendinta de a gandi pesimist si alterat, in defavoarea unei gandiri sanatoase, pozitive. Defapt, frica de esec este aceea care nu ne ofera posibilitatea de a ajunge acolo unde ne dorim. Ambitia... ea e opusul fricii, succesul... opusul esecului.
Si poate te gandesti ca vorbesc eu prea multe si neadevarate. Si tot gandesc roz si mi se pare ca viata reprezinta o armonie perfecta... ei bine te inseli in totalitate. Totusi, cred ca viata tinde spre roz si da, ideal este ca ea sa fie intr-o perfecta armonie. Si uite aici ne lovim de acea gandire pozitiva. Cred si gandesc pozitiv! Ce am de pierdut atat timp cat acea speranta si acel optimism sunt rationale? Atat timp cat nu imi fac iluzii, vise false sau idealuri impovaratoare?
Cred, pot, voi reusi! Iar daca imi esti alaturi reusim impreuna. Vei fi parte a reusitei mele, a bucuriei noastre... eu voi fi "D", iar tu vei fi "A". Noi suntem "DA", restul e reusita...