E vineri...seara, evident! Şi am iar timp de pălăvrăgeală...
Intru direct în subiect, nu te mai aburesc...dacă ai citit cumva la rubrica “despre mine” ai văzut că ultimul lucru pe care l-am scris a fost “Îmi place să te respect, atâta timp cât mă respecţi şi tu pe mine” – aceasta e deviza mea, definitia felului meu de a fi; Se ştie...în momentul în care oricine m-ar călca în picioare – fie prin lipsa de respect, fie prin bătaie de joc pentru munca mea sau pur şi simplu spunându-mi “nu mă interesează”- erup precum un vulcan! Izbucneşte în mine un gram de răutate, iar asta nu îmi place deloc. Tutuşi, acel gram, e pentru mine precum un măr stricat dintr-un coş plin cu mere bune care, mai devreme sau mai târziu, le va strica pe toate celelalte. Adică îmi stric(asa cum se strică merele) părerea despre acele persoane şi...stricată rămâne, oricât ar încerca să crească în ochii mei! vor creste, îmi vor deveni poate apropiaţi, dar momentul în care nu a existat respect va umbri relaţia mea cu acele persoane...voi fi rezervată mereu...voi tine garda sus cu multă precauţie!
Adică: daca tu, azi 18.09.2009 (sper că am ghicit ziua), nu mă respecţi, eu nu te mai respect pentru mult prea mult timp încolo! poate e o prostie(uneori chiar e), dar asta nu o pot schimba. Şi ştii de ce? Pentru că mă gândeam mereu...de ce sunt atâţia oameni cretini(de-a dreptul cretini) şi răi...pur şi simplu răi! De ce unora nu le pasă de mine când eu, nu i-aş fi jignit, supărat sau dispreţuit nici măcar cu un gând...asta mă exasperează , mă face să urăsc acele persoane şi să le calc în picioare cu fiecare ocazie...din acel moment acele persoane sunt un “nimeni” pentru mine(gaseşti într-un articol mai vechi conceptul, definitia mea pentru “nimenii” întâlniţi de mine). Iar asta e o prostie pentru că aş putea să fiu indiferentă - să spun că...asta este, ăa va trece. Aş putea să las de la mine, dar aici apare problema ... cum să las de la mine dacă, înainte ca ei să nu mă respecte, eu mă purtam mult prea bine, prea frumos, prea manierat şi prieteneşte cu ei. Iar dacă stau bine să mă gândesc e puţin, puţin orgoliu în modul în care reacţionez după incidentul cu lipsa respectului...ridic pur şi simplu un zid între mine şi acea persoană.
E ceva de genu...ai o uşă, baţi nişte cuie, iar când le scoţi mai rămâne ceva. Oare ce? Urmele..de’a dreptul nişte găuri urâte de tot! Aşa e şi cu mine...mai rămâne acel gust amar, amintirea acelei clipe în care acelor persoane nu le-a păsat de mine, iar pentru că o dată(e destul să se întample doar o dată) ei nu s-au gândit la mine mă face să cred că şi la următoarea ocazie vor face la fel...mi-e frică să nu existe a2-a ocazie în care ei nu mă vor respecta, iar pentru asta zidul va rămâne între mine şi ei mereu. Evident...vor exista portiţe...vom putea trece de o parte şi de alta, dar portiţa va scârţâi...va trebui să fie unse cu mult prea mult respect ca să o pot deschide mereu, cu placere...
Fiindcă respectul e substanţa, licoarea magică, cu care oricine m-ar putea cuceri, oricine mi-ar putea stârni admiraţia pentru că...pur şi simplu a fost educat şi are respect, aş putea vorbi la nesfârşit. Aş putea enumera o listă lungă, mult prea lungă, de exemple de lipsă de respect... totul se rezumă la respect! Iar aici nu mă refer la exemplele tipice...adica vorbeşte profa la scoală, iar eu ma ăprnesc şi vorbesc mult prea mult peste sărmana femeie! Evident că nu e vorba despre doar atât...este şi aceasta o lipsă de respect, dar e lipsa de respect şi atunci când nu dai şansa cuiva să se afirme, nu dai mâna la greu şi multe altele. Aici trebuie să intervin ...mereu vreau să le fie bine şi celorlalţi, nu numai mie...uneori stau şi mă gândesc de ce fac asta- nici eu nu mă înţeleg- . stau pur şi simplu şi caut să debitez variante care ar fi bune atât pentru mine cât şi pentru ceilalţi, iar acesta e şi motivul pentru care erup, reactionez atât de dur atunci când alţii nu se gândesc la mine, când alţii nu se pun în situaţia mea – doar pentru că eu mă pun în a lor mereu! Doar pentru că ei au făcut primul pas greşit şi nu m-au respectat (când eu o făceam) declanşează în mine dispreţul. De-a dreptul dispreţul (uneori chiar îmi pare rău pentru aceia care...nu au un caracter puternic, demn, care nu sunt adevăraţi oameni, care nu gândesc cu capul, care nu au pic de raţiune)
Când eram mica îmi spunea mereu mama: “ ce ţie nu îti place, altuia nu îi face” ...am crescut, iar acesta vorbă am definit-o altcumva...şi se mulează perfect cu personalitatea mea. Ţi-am mai spus-o şi ţi-o mai spun :” Îmi place sa te respect, atâta timp cât mă respecţi şi tu pe mine”. Iar asupra acestei idei voi reveni cu siguranţă!
...când? nici eu nu ştiu...poate după ce nu mă va respecta cineva, iar acel gram de dispreţ mă va împinge să îl calc în picioare printr-un articol generalizat...
Până atunci...respectă-i pe cei din jur, căci aşa te respecţi pe tine însuţi!!!
P.S. am ezitat să îţi vorbesc direct, să mă adresez în mod direct doar pentru că...nu s-ar fi cuvenit să fi spus că :”tu esti un cretin” şi toate celelalte
Apropo...mulţumesc pentru că ai avut respectul şi răbdarea de a citi gândurile mele!
