Doar atunci mă vei cunoaște cu adevărat…

Primesc cu o săptămânp în urmă o provocare inedită: un eseu cu titlul “De la minus la plus infinit”. Stau nemișcată în banca mea, după care îmi simt parcă îndesate în minte tot felul de gânduri și teorii matematice, dar ceea ce m-apasa cel mai tare era propria-mi teorie. Da, am și eu o teorie! Sunt poate cel mai mare matematician… cu siguranță sunt! Sunt cel mai mare matematician al lumii mele, al graficului vieții mele. Am descoperit operația de adunare, de înmulțire sau combinările.(asta doar ca să vă aducă-cititorilor- zâmbetul pe buze) Am descoperit numerele naturale și încă le descopăr. Ziua de azi e al 6699-lea număr pentru mine. (am stat ceva să-mi calculez intreaga viață...an bisect, zile și luni din an, dar e pe bune cifra-am 6699 de zile!) 6699 … cu toate că am ajuns la un număr ce nu trece nici măcar peste un million, pot să afirm cu încredere că “am ajuns la infinit!”. Nu te gândi că eu sunt un extraterestur niciodată nascut, iar fiecare zi a mea însumată este chiar numărul la care eu am ajuns. Doar așa aș putea atinge infinitul, fie el cu plus sau cu minus… adunând la – infinitul meu câte o zi. Asta mă învață matematica… infinit + ceva= infinit și viceversa. 6699 sunt zilele pe care eu le-am descoperit până acum dimineață de dimineață, iar printre toate acestea, au fost nopți, zile sau săptămâni în care eu am fost infinitul pentru mine sau pentru alții.

Matematicieni, savanți, oameni de cultură, filosofi, profesori, cercetărori, toti se întreabă mereu dacă infinitul este finit? Dacă nemărginitul este mărginit, dacă nevăzutul este văzut? Eu le-aș răspunde că este așa cum vrei tu să fie. Dacă eu vreau să văd viața mea finită, fără valoare, farmec și speranță, am să-mi duc existența într-un gol al sufletului meu, trăind fiecare zi fără a face ceea ce îmi aduce mulțumire și satisfacție deplină. Însă, luptând zi de zi pentru ceea ce îmi place, răzbind și trecând peste toate ecuațiile vieții de multe ori cu zeci de necunoscute, simt că ajung mai aproape de infinit. Ajung doar sau oare chiar îl ating?

Nu am să pot pune niciodată pe hârtie absolutul meu, infinitul fericirii mele, limitele pe care nici măcar nu mi le cunosc, dar am să pun pe hârtie infinitul matematic. Ia un compas, verifică dacă are mina, ia o foaie, caietul de biologie de langă tine, cartea ce stă de o săptămână pe birou sau harta pe care te chinui s-o înveți la geografie și trasează un cerc. Mai roteste încă o dată compasul, apăsând și mai tare. Vezi bine conturul? Ești sigur că îl vezi? Ei bine, vezi tocmai conturul infinitului! Ai desenat infinitul! Tu, cu mâna ta, în încăperea în care tocmai te afli, citindu-mi gândurile. Nu uita: un cerc are o infinitate de puncte. Tu, ai trasat un cerc, deci ai trasat și infinitul. Felicitari, l-ai atins… doar pe hârtie!

Pledăm mereu pentru știință, pentru gândirea rațională, pentru cercetare și studiu, dar uităm de multe ori faptul că toate întrebările, toate tainele și misterele lumii se află în noi și în mintea noastră. Și asta ne fură din farmecul vieții. Ne creăm de multe ori o lume ireală, în care cercetăm lucruri ce nici măcar nu există, ce nu sunt concrete. Încercăm să definim abstractul, cu toate că e paradoxal ceea ce facem, încercăm să filosofăm filosofii, cu toate că e inutil să ne prefacem că înțelegem în totalitate lumea lor. Încercăm să facem orice altceva, evităm mereu să ne descoperim pe noi. Nu avem curajul de a porni în căutarea fericirii noastre, de a lumina întunericul unei vieți monotone și moarte, pentru a găsi esențele ce ne aduc spontaneitate. Ezităm să ne descoperim pe noi, să ne descoperim pasiunile, să descoperim ceea ce ne place să facem cu adevarat sau locurile din care ne umplem pur și simplu de energie.
Viața noastră e un grafic. Abscisă, ordonată, origine și noi, graficul unei funcții ce șerpuiește nebună prin cadranele creionate. Știm cu totii, viața e frumoasă și grea, e grea și frumoasă. Are urcușuri, are coborâșuri. Are zile frumoase și zile mai puțin bune. Momente în care pierdem pe cineva drag și momente în care un nou suflet ne aduce o rază de lumină. Deci, monotonia funcției noastre este foarte complicată. Azi crescătoare, mâine descrescătoare; acum ating minimul, imediat devin crescătoare și, am un maxim. Însă nu există maxim fără minim. Nu există minim fără o funcție ce descrește pentru ca mai apoi să devină crescătoare și invers. Înseamnă că, toate-n lume au perecte; că nu există negru fără alb, că nu există noapte fără zi, că nu există toamnă fără primăvară, nu există soare fără lună, zâmbete fără lacrimi, plus fără minus, fericire fără tristete sau succese fără eșecuri. Carl Gustav Jung, unul din autorii care au scris cele mai frumoase rânduri din psihologie despre descoperirea vocației afirma că:” Doar toamna va arăta ce s-a sădit primăvara și abia seara se va vedea clar ceea ce a început dimineața." Va exista atracție magnetică doar atunci când va fi plus și minus. Doar atunci va exista o axă a numerelor când vor fi și minusuri și plusuri, minime și maxime.

Un lucru e sigur: viata mea nu ar fi uneori presărată cu momente în care ating infinitul fericirii fără a trăi și clipele în care ating infinitul abisal al deznădejdii. Reușita nu ar mai fi aceeași dacă drumul între minus infinit și plus infinit nu ar fi presărat cu hopuri, greutăți și zile mai puțin însorite. Farmecul nu ar mai fi același dacă aș trece într-o fracțiune de secundă de la minus, la plus infinit; dacă aș ajunge într-o clipă la sentimentul absolut de mulțumire sufletească. Iar pentru ca viața să aibă gust, sare și piper, cineva a inventat  munca și cam din aceeași perioadă datează și perseverența. Munca și perfeverența, ele ne duc pe culmile succesului, pe umerii infinitului, în vârful piramidei. Am fost și eu acolo jos, printre oamenii simpli, fără idealuri în viață, fără curajul de a ținti cât mai sus, fără speranță și încredere. Aveam și eu o viață monotonă, făra pic de esență. Învățam doar despre alții, îi studiam pe ceilalți și nu aveam niciodată curajul de a mă studia pe mine, de a mă descoperi pentru ca mai apoi să mă bucur de felul meu de a fi. Atunci, decădeam nebunește într-o lume ce îi privea tot timpul de jos pe cei ce erau acolo sus, bucurându-se de lucrurile mărunte, de razaele de soare, de fiecare zâmbet aruncat pe stradă și fiecare dorință fluturată în vânt. Dar într-o zi, totul a devenit schimbare. Pe axa vieții mele a apărut o origine, a aparut o altă gândire, o mentalitate ce m-a făcut să urc încet, dar sigur în lumea celor ce priveau totul de sus. Am trecut de partea celor ce aveau propria viziune despre lume, despre viață și despre tot ce reprezintă farmecul existenței. Mi-am încleștat  atunci mâinile în muncă, iar perseverența a fost o parte din mine. Timpul a fugit pe lângă mine atunci precum un armăsar ce galopează nebunește înainte de furtună. Încet, începeam să mă găsesc pe mine zi de zi. Descopeream ceea ce îmi plăcea să fac cu adevărat. Atunci, am atins jumătate din infinit. L-am atins pentru că, descoperisem deja care sunt pasiunile mele, deslușisem că îmi place atât de mult să cunosc lumea, fie ea și virtual. Punctul de pe grafic care sunt eu, avea deja abscisa care era tocmai plus infinitul. Urma ordonata. Care să fie oare? Ce-mi mai lipsea dacă totul era perfect, dacă mă descoperisem deja pe mine? Urma ca eu să am curajul să țintesc mai departe, să privesc și mai sus. Să continui să fac ceea ce-mi aducea bucurie. Și am răzbit, fie că erau nopți nedormite și dimineți în care pe geam nu mi se arăta macar o fărâmă de reușită. Am continuat să muncesc, să sper și să-mi târăsc după mine pasiunile ce-mi dăruiseră cele mai nobile sentimente și cele mai frumoase clipe. În sfârsit, ordonata ce lipsea devenise și ea plus infinit. Un punct  de coordinate plus și plus infinit. Am atins infinitul meu!

Sunt undeva sus, la munte. Urmăresc poteca șerpută ce mă duce tot mai sus, printre păduri de brad și ape limpezi ce izbesc nebunește pietrele alunecoase. Fac un slalom parcă interminabil printre brazii ce-mi inundă sinusurile cu mirosul de răsină. Deodată ajung în golul alpin. Traversez tunelul de jnepeni și ascult vrăjită cântecul vântului. În scurt timp dau de un lac glaciar; grăbesc pasul pentru a săruta cât mai repede apa ghețarilor topiți ce ascundeau odată stâncile impozante ale bătrânului munte. Iubesc să-mi văd obrajii îmbujorați în oglinda ochiurilor de apă! Mă simt precum copila munților... Departe, aud o marmotă chiuind. Aș vrea să vină mai aproape, să-i șoptesc povestea mea. O astept, dar nu vine… chiuiește singuratică de printre câmpul de grohotiș ce-l am în față. Mai stau câteva clipe întinsă la soare precum o târâtoare după care îmi iau rucsacul din nou în spinare. Urc încet, auzind tropăitul pașilor mei. Nimic nu tulbura armonia din care făceam parte. Marmota nu se mai aude. Sunt doar eu cu stâncile, albastrul cerului și infinitul depărtărilor. Călcam cu încredere pe comoara ce era numai a mea. Urcam încet spre înălțimi, spre locul în care mă simt o învingătoare. Mai am puțin și ajung în vârf. Câțiva pași doar. Emoția teribilă îmi ia parcă din puteri. Doresc să fiu acolo sus, în vârf, dar parcă mi-e frică. De ce am emoții? Nu apuc să cuget... deja sunt în varf! Văd întreaga lume; am propria viziune despre lume. Strig de bucurie, râd și o lacrimă se prelinge ușor pe obraz. O șterg repede și trag în piept aerul învingătorilor. Am atins infinitul! Eram încă o dată acolo unde timpul se opreste pentru mine, acolo unde dorințele mele sunt mai aproape de îndeplinire, acolo unde fericirea deplină îmi invadează toate celelalte simțuri. Inima îmi bate cu putere, știam că am reușit! Știam că sunt deasupra lumii, deasupra așteptărilor, deasupra tuturor. E ceea ce simt atunci când dansez cu vântul, când zâmbesc soarelui, când mă hrănesc cu panoramele ce-mi fac zilele mai frumoase atunci când cobor jos, în menghina orașului. Parcă visez și totuși e real. Am atins absolutul meu, am depășit orice limită și am ajuns acolo unde e infinitul meu. Acolo unde înălțimile munților, crestele semețe și legendele ghețarilor montani îmi șoptesc propria poveste despre infinit, despre nemărginire și despre simplitatea lucrurilor mărunte.

Acolo sus, la munte, e infinitul meu. Acolo se ascunde bucuria mea deplină, oaza de fericire din care ma hrănesc de fiecare dată când ajung mai aproape de stele, de lună, de soare, de toate idealurile mele… acolo eu sunt o parte din orizont.

Tânjesc mereu după infinit, vreau să fie la mine acasă, să îl port mereu în buzunar. Nu-l voi avea niciodată așa. Dar îl am mereu în suflet, cu toate că nu pot pune mâna pe el. Totusi, îl simt adânc în tot ceea ce fac. Căci infinitul meu nu e ceva material și nici al tău nu trebuie să fie! Descoperă-l dacă nu ai facut-o deja. Ținteste cât mai sus, muncește, perseverează, crede în tine și vei reuși. Vei avea propriul tău infinit!

Înainte de a-ți pune întrebări despre infinitul meu, găsește-l pe al tău.

Doar atunci mă vei cunoaște cu adevărat… 

 Acolo unde norii întâlnesc infinitul, iar simplii muritori prind aripi... înălțimile munților! Acolo unde simt de fiecare dată că timpul se oprește doar pentru mine...

Învaţă să te opreşti... învaţă să regăseşti infinitul !

Revin pe blog destul de repede pentru că...mi-am făcut timp "liber". Am spus şi eu în sfârşit STOP la toate nimicurile cu care îmi încărcam timpul şi viaţa... fără să vreau poate mi-am dat seama că e timpul să mă opresc din toate. Ar trebui să stau câteva ore bune şi să sterg de pe lista plină de preocupări tot ce nu mă ajuntă şi tot ceea ce nu îmi e necesar să fac. Mi-am spus pur şi simplu STOP şi am început să mă bucur mai mult de orele şi minutele din zi. Mă gândeam că dacă acum, la 17 ani, nu îmi permit să risc şi să îmi clădesc existenta din spontaneitate, când voi mai putea face asta, dacă nu acum? Acum înveţi să fii spontan, să nu ai legi, să nu ai restrcţii, dar să trăieşi totuşi cu capul pe umeri!
E frustrant atunci când eşti nevoit să te opreşti din ceea ce făceai. Sigur ţi s-a întâmplat să urmezi un drum mult prea greu, cale pe care ai crezut că o poţi urmări şi... până la urmă să îţi dai seama că trebuie să renunţi(încearcă să-ţi aminteşti acele momente...s-ar putea să te ambiţioneze) Totuşi, raţiunea ne spune să ne oprim, să lăsăm naibii toate nimicurile care nouă azi ni se par importante şi să punem mai mult suflet în lucrurile ce contează cu adevărat... pentru anii ce vor veni. Ceva în noi nu mai funcţionează aşa cum trebuie şi răscoleşte un gând... o idee care tot sapă în mintea noastră până când avem curajul de a ne pune întrebarea:"Pentru ce fac toate astea? Pentru cine?". Ne pune întrebarea...rămânem tăcuţi...încercăm să găsim răspunsul şi, la un moment dat, răspundem (dar nu e răspunsul pe care l-am fi dorit noi să fie). Ne răspundem că...mai tot ce facem în viaţă este pentru X, pentru Y, pentru că W ne-a rugat, iar pe K trebuia să îl ajutăm cu mai ştiu eu ce chestie. Şi uite aşa descoperim că... facem multă trebă pentru alţii; îi punem pe alţii pe primul loc şi uităm de noi. Nu spun că nu e bine să ne implicăm în acţiunile, activităţile şi problemele celor de lângă noi... e mai mult decât bine!!! E perfect, ideal şi foarte frumos când încercăm să ajutăm, când ne implicăm. Problema e atunci când depăşim măsura! Încercăm să ne depăşim propiile puteri...vrem să fim super-eroi. Vrem să încheiem 50 de contracte pe zi, să edităm 50 de poze pentru 49 de clienţi, vrem să pictăm 17 portrete şi să facem prăjituri pentru musafirii ce vin la cină astăzi.(exemplele îţi apartin...ai tu lista proprie de super-activităţi) Uităm pur şi simplu că ziua are doar 24 de ore...numai 1440 de minute. Oare cât din aceste minute le petrecem aşa cum ne place nouă - la intensitatea şi plăcerea maximă?
Ne dorim să facem de toate, pentru toţi! Ok...e bine ca ne dorim! Doar că... între dorinţă şi faptă e un drum lung! Ne dorim prea multe şi încercăm să facem tot atât de multe...şi uite aşa ne pierdem zilele şi anii şi prietenii poate...şi legătura cu noi înşine! Uităm cine suntem pentru că ne lăsăm orbiţi de activităţile cotidiene şi uităm de fericirea nepalpabilă deoarece încercăm să modelăm "fericirea materială". Vrem să clădim un mute de bani, un munte numai şi numai din materialism. Şi dacă facem asta... unde mai e esenţa şi farmecul vieţii, bucuria unei noi zile sau... candoarea tinereţii? Sunt mai mult decât convinsă(şi asta pentru că am simţit piţigătura pe propria-mi piele) că peste 10 ani nu mă vor influenţa cu nimic notele pe care pe primesc acum, hainele cumparate la 17 ani, telefonul sau laptopul primit cu mai ştiu eu ce ocazie. Ne bucurăm acum că le primim; considerăm că sunt "lucruri importante", de bază...dar cu siguranţă că farmecul liceului, al adolescenţei şi al vieţii nu stă în ceva notă de cacat primită sau în telefonul mobil ce găteşte singur şi spală vasele!!! Acestea sunt lucruri trecătoare...nimicuri! De aceea e nevoie de spontaneitate, de sentimente... e nevoie să facem ceea ce ne place şi mai ales atunci când simţim noi că avem nevoie să evadăm din lumea asta virtuală plina de muncă, muncă şi iar muncă. Trebuie să fugim cât mai departe de zilele în care devenim sclavii muncii noastre şi sclavii timpului. Timpul îl putem opti...oricand! Îl opresc de fiecare dată când viaţa pare un infinit, când fac ceea ce îmi place şi ceea ce simt cu sufletul că-mi va aduce mulţumire deplină. Sunt lucruri mărunte, dar care mă bucură mai mult decât orice telefon primit, orice haină cumparată sau orice notă care aparent îmi va face vacanţa mai fericită.(mă abţin de la subiectul note...de 2 luni mă tot abţin să nu-ţi descriu ipocrizia unora, dar va veni şi timpul în care se vor da cărţile pe faţă şi cei ce au mizat pe incultura şi neştiinta altora vor pierde totul -moral- , iar cei ce jucau cinstit vor caştiga miza cea mare)
Nu ne mai amintim unde regăseam infinitul pentru că ne creem o lume finită, o lume guvernată de legi, de restricţii şi ore fixe. Ne lipim şi nu mai vrem să aruncăm din gură sintagma "nu am timp" sau..."am treabă". Muncile la care ne înhămăm sunt precum un drog... ştim că ne face rău, ştim că nu ne ajută cu nimic şi ştim că ne formează o lume virtuală, o lume care nu e a noastră! Aşa cum cei ce suferă de această boală trec printr-un program asiduu al dezintoxicării, aşa şi unii dintre noi trebuie să trecem printr-un program impus de raţiunea noastră, de vocea înăbuşită ce urlă dinauntrul nostru "las-o mai moale!!!". Nu mă refer aici la ambiţie, la ţeluri...la curaj şi determinare. În acele cazuri, vocea care ne spune "las-o mai moale" e frica de eşec şi neîncrederea stabilită în gândul nostru. Mă refer acum la...exagerarea, imaginea ireală pe care noi ne-o formăm despre capacitatea şi măsura la care credem că vom face faţă.
Precum drogu...tragem...şi fumăm...şi ne place...şi mai vrem...şi ştim că nu e bine! Muncim...tragem ore în şir noaptea... ne place pentru că există câştig material...vrem să câştigăm mai mult, dar ştim că nu e bine pentru noi. Şi atunci...dacă ştim că nu e bine, de ce mai ducem aşa o viaţă? De ce nu avem curajul să ne oprim şi să ne întoarcem asupra trecutului...să avem curajul de a ne uita în oglindă şi de a spune că... nu am mai avut de mult timp liber, nu am avut timp de noi, de prieteni...de lucrurile care ne plăceau cu adevărat şi care ne făceau să fim fericiţi. E chiar greu şi... trist să ajungem la aşa concluzie, dar trebuie! Trebuie să spunem STOP la tot ceea ce anihilează plăcerile noastre.
Am văzut mulţi oameni care zi de zi sunt vii doar fizic... bucuria interioară nu mai există; nu mai există bucuria pentru o nouă zi, fericirea pentru un nou anotimp... emoţia unei alte clipe. Îi văd zilnic - îi văd dimineaţa cum merg la servici... cum privesc îngroziţi ceasul şi grăbesc teribil pasul ca şi cum timpul i-ar împinge de la spate. Nu imi place când îi văd...mă cutremură de-a dreptul! Mă gândesc că...aş putea să ajung şi eu ca ei. Mi-e frică doar de gândul că aş putea fi vreodată condusă de timp, de legi, de muncă...de iluzia vieţii materiale. Încerc încă de pe acum să stopez tot ceea ce nu îmi place şi încerc să învăţ să mă las condusă de... sentimnte.
Cineva mă învăţa acum 2-3 ani să am încrede în sentimentele mele, în trăirile pe care le am... să nu mă las dusă de val şi să spun NU hotărât atunci când nu îmi place ceea ce fac! Îmi spunea să nu lupt împotriva curentului gândurilor mele... ar fi o lupta între mine şi morile de vânt. Astazi, când am spus din nou STOP, mă gândeam la acel sfat... am avut încredere deplină în feelingurile mele şi am avut de câştigat, de cele mai multe ori! Chiar şi azi când am spus STOP... am gândit mai întâi cu şi...bine am făcut!

Ce să înţelegi din articol? Care e ideea principală?
Eu aş vrea să înţelegi că, uneori, trebuie să avem anumite limite. Trebuie să ne amintim că suntem oameni şi nu le putem face pe toate. E bine să ne depăşim aşteptările, dar nu e cazul să exagerăm. Tot timpul trebuie să avem un colţ doar al nostru şi activităţi din care să rupem fericirea, speranta, bucuria şi încrederea în noi pentru că doar aşa ne putem bucura din plin de fiecare zi.
Încearcă să-ţi regăseşti infinitul... permite-ţi să faci ceea ce îţi place cu adevărat. Fii Spontan!!! Renunţă la legi şi la restricţii... lumea nu e guvernată de legi, legile sunt încălcate mereu! Lumea e un infinit, fără graniţe! Aşa cum e şi ziua de mâine - un tărâm necunoscut, fără graniţe şi restricţii...numai al nostru, gata de explorat!



Fii spontan! Şi azi...şi mâine...şi la noapte!