Azi tu nu știi….
Nu știi-un cuvânt de tine
Te pierzi în zare - depărtare
Te uiți la viața-ți plină de rutine
Și n-ai tupeu să amintești de sine.
Tu habarn-ai că esti un zero mic în toate
Că lumea nu-i clădită pe dreptate
Și mâine n-or mai fi schimbate toate.
Tu habarn-ai de tine ce să zici
Te vezi precum un chici fără identitate
Și-ți vine greu să spui că ai pasiuni…se poate!
Nu știi că ești un punct ce poate a-nsemnat
Odat o viață ce-a contat.
Cu asta eu mereu m-am consolat…
Dar despre mine totul, totul parcă am uitat.
Eu am uitat? sau oare asta niciodată n-am aflat?
Cine sunt eu, acum, cu-adevarat?
Ai fost o dat-o apăsare
Se poate-a fi o dragoste sub soare
Se poate-a fi o aventură între doi
O rea și dulce încercare
Ce e cladită pe iertare.
Iluzii, deziluzii, deșertare
Cunoașterea îți este o stopare
A tot ce-a fost o dată un deșert de evoluare
Un anorganic din nimicuri seci în ori și ce valoare;
Un anorganic guvernat de ei,
Un sine-al meu pierdut odată printre zei,
Ce te îndeamnă ca să bei otrava vieții
Și să alegi un infinit fiind pereții.
E un venin ce te îndeamnă ca să uiți
Că tot ce-n lume-i doare pe cam multi
Se află doar în ale lor gri frunți;
Că tot ce ei n-au înțeles o dată
Se-ascunde-ntr-o percepție furată
Din ale noastre frământări și căutări
În interiorul nostru… vom găsi scăpări!
Acolo noi avem răspuns la multe întrebări...
