Vacanta de iarna. Zapada si amintiri.

Da, mai este o saptamana si putin pana la Craciun, pana la zilele speciale in care, dupa traditie sau moda ultimilor ani, ne adunam cu totii si anuntam din casa in casa nasterea lui Hristos. Astept cu nerabdare serile petrecute alaturi de prieteni, vizitele la cei dragi si, de ce nu, astept sa devorez prajiturile gustoase preparate cu maiestrie de gospodinele harnice, ca sa nu mai borbesc de sarmale, piftie, fripturi si multe, multe alte bunatati pe care nu le voi enumera acum, din pur respect si sincera admiratie pentru cei ce postesc!

Poate te intrebi de ce pomenesc deja de vacanta. Ei bine, vacanta incepe de astazi pentru mine! Dupa indelungi ezitari si schimbari, in sfarsit mi-am spus ca de azi imi voi lua vacanta, orice ar fi. Oficial, neoficial, cu voie sau fara voie, eu sunt in vacanta! Asa ca, eu va urez inca de pe acum zile de decembrie frumoase, cu multa zapada, dar caldura acasa, cu relaxare cat cuprinde si multe bucurii alaturi de prieteni si de cei alaturi de care va place a va petreceti timpul liber.

Ce inseamna vacanta pentru tine? Asta doar tu stii... dar iti pot spune cum percep eu vacantele: perioadele din an in care scapam in sfarsit de scoala(de parca tare mult ne-ar pasa de ea... ei, ei cum iubim noi sa ne plangem) sau de ceea ce nu ne place la scoala si avem parte de dimineti indulcite de un somn lung, fara griji. E atat de placuta senzatia in care iti deschizi ochii, privesti pe fereastra, vezi natura inalbita si rostesti in gandul tau:"sunt in vacanta!". Pe de alta parte, pe langa detasare, vacanta de iarna inseamna de 4 ani pentru mine... timp alocat studiului! Da, e momentul din an in care ma hranesc zilnic cu acel tip de informatie care imi place mie -geografica(e vorba de informatie). Da, astept ziua de maine, poimaine sau saptamana viitoare pentru a avea in sfarsit timp destul pentru ceea ce-mi place. Si pentru ca in ultimii ani, dragostea de munte a devenit si mai mare, o drumetie la munte e nelipsita din programul celor doua saptamani ce sunt un deliciu pentru toti. Unde? Cand? Cum? Ramane surpriza, urmand sa apara pe celalalt blog personal, ArtGeo Life Blog, un articol despte tura la munte la care deja visez. Cert este ca... voi fi mai aproape ca niciodata de crestele carunte!!!

Si... ce sa mai fie vacanta daca nu momentele speciale in care noi, alaturi de prieteni si apropiati crosetam un sir al amintirilor de iarna. Sanii, bulgareala, ghetus, patine, cabana la munte, ceai si vin fiert, vant rece, pom de Craciun, cadouri, prajiturele si pastrama, oameni de zapada sau pur si simplu plimbarile prin intinsul alb pe timp de noapte, printre cristalele de gheata ce lumineaza sub veghea astrului noptii. Unde mai pui masa imbelsugata de Craciun si Anul Nou, jocul artificiilor, urarile de bine, SMSurile trimise agendei telefonice si listei YM intregi. Ganduri de bine peste tot... asa lume buna sa tot fie intregul an!

Cred cu tarie ca, iarna, e anotimpul oamenilor cu suflet bun, cald si data sa ofere fericire tuturor. Sarbatorile de iarna sunt sinonime pentru mine cu sarbatorile bunatatii... daruri, donatii, caritate. Ajutoare, zambete si speranta pentru mai bine, toate acompaniate de cantecele de iarna, colinde si acorduri de chitara pierdute printre fulgii ce danseaza deasupra noastra.

Simt intr-adevar ca a venit vacanta de iarna!
Scoateti saniutele, puneti-va bocancii in picioare, manusi, fular si hai la sanius!

Tac, înghit în gol și mă abțin să nu arunc vorbe ... oare?

Titlul sugestiv si in tema cu articolul... sau cel putin cu prima parte(nici de aceasta data nu stiu in ce directii imi vor navalii gandurile). Cu toate ca am o stare atat de buna, optimista si cu moralul ridicat, uneori imi mai amintesc de fazele aceelea naspa in care varsta sau din pacate statutul nu mi-au permis sa spun mare lucru. Ma urmaresc acele momente si cu groaza iti spun... mi-au marcat copilaria mea de pui de om razvratit. Nu cred si nu cred si bag mana in foc si pariez ca nu este tanar, liceean, copil... putin mai razvratit, cu punct de vedere si perceptii solide, caruia sa nu ii fi fost impus sa nu isi spuna parerea, macar o data in cariera lui vasta de tanar ce se distreaza clipa de clipa pana la epuizare, atunci cand vin ăia - caci alt statut in vocabularul meu nu merita sa primeasca- vin ăia si mint cu nesimtire. Iar ei, ei tinerii ce sa spuna... caci ei au 14-16 ani, sunt copi i(Doamne, cat le-as dori unora dintre ei sa se mai simta inca copii... sa le iau toate greutatile asa cu mana, cum lua bunica faina din sac). Si ce daca ei sunt copii? Sunt oare handicapati si nu pot gandi asa, putin? Nu delimiteaza binele de rau, apa de vin?
Lumea e proasta, proasta, proasta si iar proasta(nu, stai linistit, nu vreau sa am eu statutul de cea mai desteapta dintre prosti... vreau doar sa ma indepartez cat mai mult de prosti). E plina lumea de imbecili, nemernici si oameni ce te-ar calca in picioare cu fiecare ocazie. Parca am fi niste struguri gata sa fie zdrobiti cu brutalitate de catre picioarele gospodarului a carui calcaie abia asteapta sa mai striveasca cate un bob si inca unul pana ii simte sucul printre degete. Asa e si cu oamenii ăia... vor sa te striveasca, sa te faca sa nu vorbesti, sa iti impuna ei limite, iar pe deasupra se mai si numesc "oamenii libertatii". Oamenii cui? Sa nu mai mintim... sa nu mai umplem sacul spart cu vorbe dulci caci pe partea mea, ramane mereu spart. Dar cum ramane cu cei de 14-16 ani care... care saracii tac, inghit in gol si asculta. Care primesc ordine precum niste robi, care nu indraznesc sa-si spuna parerea, sa se faca ascultati... care nici macar nu indraznesc sa duca o conversatie cu ăia, cei ce le dau frica de a socializa. Pentru ca ăia, la randul lor au sechelele comunismului si, evident, o batrana la 60 de ani nu ii da tanarului de 14 ani puterea sa vorbeasca. Nu ii da ascultare cu toate ca... de cele mai multe ori copiii ne dau cele mai dureroase lectii. Dar ne e frica sa primim cate o remarca de la ei si atunci... nu ii lasam sa vorbeasca, nu le dam dreptul la replica, la propria parere... nu le dam dreptul sa aleaga si sa spuna adevarul chiar daca el doare!

Maine iau parte la Gala de premiere a celor mai buni elevi Clujeni. Ma intreb ei... ei de cate ori au tacut, inghitit in gol si abtinut sa nu arunce vorbe... Si uitandu-ma la mine ca parte a celor prezenti maine acolo sau mai bine, raportandu-ma la ceilalti premianti, pentru a nu fi subiectiva, toti cei pw care-i cunosc, si unii imi sunt chiar prieteni buni pentru ca, se pare, cine se aseamana se aduna, nu sunt guvernati de principiul "tacerii". Sunt guvernati de pareri expuse, replici si puncte de vedere spuse atunci cand e nevoie... pentru ca numai asa s-au afirmat, s-au facut cunoscuti si au ajuns astazi sa reprezinte excelenta. O parte sunt prietenii mei, dar mai este o parte... aceea care sta in umbra, fara curaj, fara aspiratii si cu frica in buzunar. Cine e oare de vina pentru ... pentru nesiguranta lor?
Tac, inghit in gol si ma abtin sa nu arunc vorbe... de ce sa nu dai sansa unui tanar? De ce sa nu le dam incredere, sa ii lasam sa vorbeasca, sa avem incredere in ei, in varsta lor frumoasa... sa dam o sansa cat mai multor copii sa vorbeasca!!! Eu, incep chiar de azi. Nu mai vreau sa gresesc si poate sa spulber increderea in sine a unui copil ce are dreptul sa aspire la tot ceea ce e mai frumos si bun pentru el.
E sansa lor, iar noi suntem exemplul pentru ei... exemplul pe care noi poate ... nu l-am primit!


Bucura-te copilareste de iarna, cititor ce ai ajuns deja la final de articol!

Povestea unui vis

Strada pustie, mașini împietrite parcă pe trotuar.. o liniște stranie. Orașul părea adormit, Someșul plictisit de atât de multă curgere, iar pescarii ce aruncau odată undița în apă cu foc și pasiune erau acum parcă pierduți prin atmosfera mohorâtă. Nimic nu îmi atrage atentia... pasesc pierduta peste pod. Privesc, contemplez - incerc sa regasesc frumusetea orasului de alta data, dar nimic... parca nu mai aveam sentimente. Imi puneam din nou acea intrebare... ”cine sunt eu? cine sunt in lumea asta?”. Feelingul oribil de ciudat care ma cuprinsese il stiam de mult. Nu ma mai obosesc sa caut raspuns la intrebare... nu ma mai obosesc sa descopar cine sunt eu cu adevarat. Continui sa pasesc obosita spre capatul de pod. Parca nici nu mai aud apa de sub mine cum duduie in curgerea-i de neoprit. E rosu. Stau plictisita si privesc grupul de tineri ce vin spre mine gata sa ma ia pe sus. Trec pe langa mine fara insa a spune nimic. Cateva priviri intrepatrunse, ganduri transmise si atat... ne continuam drumul, insa ne intoarcem capul scurt unul dupa celalalt. El priveste uimit, eu pierduta... niciunul dintre noi nu intelegea povestea ochilor ce-si spuneau atat de multe fara ca noi sa ne dam seama.
Cu gandurile tarate dupa mine ma vad deja urcand o strada pustie si ea. Ma indepartasem deja de centrul Clujului. Urcam de aceasta o data o strada pe care tot timpul o coboram. Stiam unde trebuie sa ajung, dar nu stiam daca pasii ma vor duce intr-acolo. Ma lasam purtata de nestiinta si totusi continuam sa calc cu truda asfaltul negricios si umed. Deodata, imi ridic privirea din pamant. Descopar in jurul meu amprentele trecutului... porti ruginite, ziduri galbicioase si putrede, scorojite de atatea ploi, muschiul verzui urcat pana pe acoperisuri, ferestre mici si intunecate, perdele, draperii si becuri stinse. Parca nu mai erau oameni... parca erau case nelocuite. Toate imi pareau palate... imi placea atat de mult sa le privesc. Imi imaginam povesti, generatii intregi care au trait in ele, pereti ce au vazut atat de multe, ce stiu atat de multe despre cele intamplate doar intre zidurile groase si impozante ale caselor cu acoperisurile brune. Noul lipsea cu desavarsire. Vopseaua spalata de apa ploii mai razbea cu ultimele puteri pe peretii atent sculptati. Scarile exterioare pareau un adevarat podium ce se termina de cele mai multe ori ca o usa mare, rotunda, deasupra careia apasa cate un plafon masiv strajuit de patru coloane rasucite precum o ata in pridvorul terasei. Geamuri mici, rame de lemn mancate de timpul neiertator, acoperisuri vopsite in culorile timpului trecut si gradina moarta. Uneori, statui inghetate de timp se vedeau de dupa cate un zid. Le zaream doar ochii, fruntea si nimic mai mult. Ma ridicam de fiecare data pe varfuri si aruncam cate o privire pentru a vedea mai mult din misterioasele figurine pietrificate.
Iarba galbejita si intinsa pe solul moale si rece acoperea curtile intinse, in care se mai inaltau cativa arbori grosi, indoiti inca de la tulpinile grosolane, cu tentaculele paralizate parca de timp. Batranii de ei... cine stie cate povesti le-au auzit frunzele ce cadeau moarte an de an la temelia radacinilor inchegate bine printre zidurile cladirii musamalizate de crengi.
De cateva minute eram pe acea strada strabatuta doar de vantul rece si de cativa picuri reci ce imi crapau de fiecare data cand ma loveau cu brutalitate cate o strambatura pe fata. Continui sa urc... privesc pierduta prinre case, furand din intimitatea timpului cate o poveste inventata de mine de fiecare data cand aruncam sagetile vizuale printre ferestrele micute si intunecate. Deodata, ochii imi urca spre cer, urmarind un turn inalt. Urmaresc orice detaliu pana cand... pana cand imbratisez vizual alti ochi pierduti in monotonia acelei zile de marti. Era o situeta vag observabila, sculptata in forme placute, masculine. Pieptu-i gol se zareste de dupa perdeaua veche si subtire. Se uita la mine fix, tinand in pumnul drept bucata de tesatura ce-i acoperea umarul stang si intregul bust dezgolit. Apuc sa ii vad bine doar umbrele chipului pe care era cioplita nefericirea, ratacirea... Ma intimidez, dar continui sa imi infig privirea curioasa si mai tare in ochii lui parca gata sa sctige pentru ajutor. Ajung in dreptul turnului, iar privirea imi e ridicata la maxim spre el... Isi misca capul dupa mine, schitand un suras rece si trist.Vroiam sa ma opresc, sa ne spunem povestile noastre prin simplele priviri vulgare ce deja depaseau granitele dintre doi necunoscuti ce se intretaie pentru prima oara... Deodata, o mana slaba ii atinge chipul a carui masivitate masculina se pierde pe dupa degetele lungi si albe. Traseaza o linie fina pe obraz, curge incet pe barbia crestata de cateva fire negricoase puerile, aluneca pe gatul gros dupa care mangaie linistita umarul gol... Subit, doua maini albe, parca imbatranite de atat de mult pacat si erotism ii inclesteaza chipul devenit parca si mai intunecat, mai trist si fara urma de speranta in ochi. Privirea-i parca era tot mai stinsa... el nu arata pic de sentiment. Deodata, doua buze rosii, subtire conturate si lunguiete se grabesc sa atinga printr-o sarutare barbia lui...Urca incet pe barbia-i umezita si-i intalnesc buzele carnoase, dar care nu schiteaza nici macar un suras, satisfactie sau interes... el continua sa ma priveasca, dar deodata...
Doar atunci imi dau seama ca totul era un vis! Da, era un vis, o realitate inchisa doar intr-un somn scurt de dupamasa ploioasa, undeva intr-o camera calduroasa unde picurii de ploaie ce se izbesc demonic de pervaz si soptesc cate o poveste de decembrie...

Saptamana nationala, mondiala si intergalactica a tezelor

Am teza la info maine, la mate, la biologie, la chimie, la romana, la engleza sau la mai stiu eu ce. Astazi numai si numai acest lucru l-am auzit(exceptand cele doua ore de excelenta la geografie in care in sfarsit m-am detasat de incordarea inchegata in mine de peste zi). Ce sa va spun dragilor... noroc si bafta la copiat daca va fi cazul! Concentrare si toate cele... macar sa ramaneti cu ceva si urmatoarele 2-3 zile dupa teza, nu sa tociti asa doar pentru 10-le acela luminat si de multe ori nemeritat. Of, of... de cate ori faceam si eu asa, iar cand ma gandesc ca mi-au mai ramas una, doua ocazii sa pun in aplicare metoda "elevului eminent" inainte de teza ma apuca dorul nebun de carte... Dar asta este... e sistemul acela "the best" despre care stie toata Europa ca e la pamant, dar ce conteaza... Pacat este ca... se stie si la facultati si in licee si acasa la parinti faptul ca notele nu reflecta realitatea, dar noi, noi tinem cont de ele si da-i frate cu copiatul ca 10 trebuie sa aiba toti!!! Doar cel ce fuge de la coada vacii si nu stie sa isi deschida gura(sa isi deschida gura, nu sa vorbeasca!!!) intr-o conversatie trebuie sa aiba si el o medie bubuita de 9,70 si sa dea si tovarasul la facultate... INJINER se face(cu JI de la Jiu...)

 Lasa ca trece si ziua de maine si cea de poimaine si vine vineri si vin betiile si chefurile si apoi mai este o saptamana si adio frateee. La sanius cu sacul de rafie si capacul de buda! Si apoi peste alte 10-12 luni vine ea facultatea si sesiunea si presesiunea si colocviile... ce-i aia o teza amarata la romana sau mai stiu eu ce... sta distractia din liceu in asta? Si dupa cum spunea o scumpa colega astazi, din liceu imi amintesc de excursii, chefuri, iesiri, turneele, spectacolele si nu cum invatam eu pentru teza. Asa ca... faceti-va alte amintiri daca nu le aveti deja!

Sa vina vacanta!!!!
V-am pupat, eminentilor!

E seara ghetuțelor lustruite. În așteptarea Moșului...

E seara ghetutelor lustruite... din nou e acea seara unica din an in care daruim bucurie celor mici, celor mari sau... celor ce inca mai cred in Mosu' care oricum exista!!! Daca nu esti de acord cu afirmatia mea... nici nu mai citi gandurile de mai jos.
Ooo... ai continuat sa citesti. Ma bucur mult... impartasim aceeasi idee si mai ales stim ca inca mai avem suflet de copil(si nu e o rusine sa ai sufletul pur!).
Aglomeratie, multe masini, cele doua Mall-uri din Cluj arhipline, mese si locuri ocupate, cadouri, cumparaturi... ambalaje stralucitoare, fundite, cutii de cadouri, pungi stampilate cu fulgi de nea si poza unui batranel carunt imbracat in rosu.
Parca nu mai simt aceeasi emotie de acum 5-10 ani. Si totusi... mosul exista!!! Ne pierdem oare din bucuria sarbatorilor o data ce suntem prinsi tot mai mult in rutina zilnica? Imi parea astazi totul pierdut de farmec, esenta si miros de sarbatoare. Cardul dopat cu lei grei, un ceas scump cumparat iubitei si gata... i-am adus oare atmosfera sarbatorilor de iarna? Bucuria de a-l astepta pe Mosul, emotia descoperirii cadourilor si nerabdarea de a afla cat mai repede ce se ascunde in ghetutele curatate cu atat de multa grija. Asta inseamna sarbatorile de iarna... emotie, bucurie, fericire pura. Si ce emotii aveam in fiecare zi in care venea mosul si pe strada mea... frumoase clipe!
Cum stateam nerabdatori eu si fratele meu asteptand sa apara dulciuri si jucarii in holul lung si intunecat unde ghetutele erau insirate strategic, cat mai aproape de usa pentru ca Mos Nicolae sa indese cu usrinta cat mai multe in incaltarile noastre devenite parca neincapatoare. Pot sa afirm cu tarie ca am avut o copilarie frumoasa si eu si fratele meu! Credeam in Mosul si ne bucuram de fiecare data cand a noastra cumintenie de peste an era rasplatita cu daruri, ori de care ar fi ele.
Mi-e dor, mi-e dor si iar mi-e dor! Cred ca ne e dor tuturor poate ce cele mai speciale momente ale copilariei noastre: sarbatorile de iarna. Ai nostri aveau grija in fiecare an ca surpriza sa fie si mai inedita.Nu stiu cum se facea, dar mosul intra de fiecare data pe sub usa, pe geam sau, dupa cum spunea mama, venea prin calorifer!!! Eu raman la varianta ca Mos Craciun intra pe geam, iar Mos Nicolae pe usa(are el o smecherie si deschide usile copiilor cuminti).

Era seara, iar sufrageria noastra era animata de familia ce astepta nerabdatoare venirea mosului. Tin minte ca nu aveam voie sa mergem in hol... altfel, mosul nu mai aparea. Era poate sfios si nu agrea ideea ca noi, cei mici, sa il vedem. Nu auzeam nimic... fosnet, usa deschisa sau pasi veniti din intunericul holului care si acum mi se pare infricosator noaptea. Timpul trecea, iar noi asteptam, asteptam si iar asteptam. Parintii asteptau si ei cu noi in camera. Cu siguranta nu ne pacaleau si nu puneau ei cadourile... doar erau clipa de clipa cu noi in camera! Deodata o idee nastrusnica imi lumineaza mintea. Fug repede in hol la cel mai apropiat intrerupator si sar cat pot de tare si aprind becul. Miscarea aceasta rapida in care strabateam intunericul de numai 1m al holului era acompaniata de fiecare data de cate un cantec fredonat cat puteam eu de tare... imi era frica de intuneric! Ma gandeam ca Mosul cel batran nu vede unde sa puna cadourile, va gresi pantofii sau poate... va crede ca noi nu suntem acasa daca toate becurile sunt stinse. Stiam eu ca e nevoie sa aprind becul. Dar de fiecare data cand se lumana holul... surpriza!!! Ce crezi ca era? Mosul venise deja! Cine stie de cand erau acolo cadourile iar eu, fratele si parintii il asteptam toti la un loc sa apara. "A venit Mosu', a venit Mosu' !" ... parca ma aud si acum cum strigam topaind din hol si dadeam vestea intregii familii. O ora nu ne mai dezlipeam de la ghetutele curatate. Devoram pe loc un sfert din dulciurile care si asa erau foarte multe, ma infructam din citricele indesate printre pantofi si intorceam pe o parte si pe alta noile jucarii primite. Alor mei, le crestea inima vazandu-ne atat de fericiti... Au fost cele mai frumoase momente ale copilariei mele... Unde mai pui ca de fiecare data suna telefonul. Erau bunicii nostri dragi, bunicul si bunica, ce locuiau in acelasi cartier cu noi si ne anuntau ca Mosul a ajuns deja si la ei. Faceam concurs... la cine ajunge prima data. Dar nu conta, atat timp cat la ambele resedinte ne asteptau dulciuri si cadouri.
Era frumos... este si acum, dar totusi... atunci era altfel! Astazi noi ce putem face... putem multumi parintilor pentru ca luau legatura de fiecare data cu Mosul... ca ne-au facut copilaria frumoasa si ne-au daruit amintiri, asa cum si cat au putut ei. Iar noi, astazi, fiindca suntem mari, sa le daruim si lor putin din atmosfera ce ei ne-o daruiau noua odinioara.
Ghetutele imi sunt curatate, toate cele 10 perechi de incaltari imi sunt insirate strategic langa usa... asa ca nu imi ramane decat sa astept sosirea mosului cu emotie. O fi venit deja in timp ce iti scriu tie? Ma duc sa verific!!!


Sper ca Mosul sa vina si pentru voi toti, in primul rand, cu sanatate multa, intelepciune, speranta si putere sa va duceti la bun sfarsit toate telurile si idealurile pe care numai si numai voi le stiti, le aveti si credeti in ele. Sa vina cu un sac mare de fericire si optimism!

Cautam mereu afirmarea, dar uitam de unde porneste temelia ei

Suntem tineri, avem iluzii si ne lovim uneori de ele atat de tare incat ne doare mult timp lipsa experientei. Ar fi o ipocrizie sa spun ca nu imi place sa risc, sa incerc, sa astept cu tensiune un verdict... ar fi ipocrizie sa spun ca nu imi place sa stiu ca incalc reguli, ca sunt altfel decat ceilalti, ca ma diferentiez de ceilalti tineri ce stau la semafor prin... ceva.
Te las pe tine sa descoperi acel ceva ce face diferenta... picatura de cerneala ce albastreste intregul pahar cu apa, intreaga saptamana monotona poate sau gandirea lipsita de idei duse la extrem.
Si stii ce e stupid si demonstreaza ca nu avem experienta... faptul ca vrem sa treaca timpul repede pe langa noi, ca vrem sa fim mari, dar nici macar noi nu stim ce inseamna varsta la care esti mare, cu toate ca, teoretic, dupa 18 ani, esti considerat de lege matur, major si independent oarecum. Vrem sa facem tot ce fac "oamenii mari", dar uitam de distractia varstei. Vrem sa ne afirmam prea repede, jignind seniorii ce ne-au fost mentori... vrem afirmare rapida, dar uitam sa consolidam continuu fundamentul cunostintelor noastre. Si asa, descriem o teorie a formelor fara fond, fara cunostinte de baza, fara o intelegere deplina a lucrurilor marunte, doar pentru ca vrem sa aparem pe sticla, in reviste, la finalul articolelor si, la urma urmei, pe toate gardurile.
Afirmarea noastra se masoara astazi oare doar in lucrurile materiale? Gandeste-te bine... afirmarea inseamna mai mult decat recunostinta celor ce iti cunosc munca. Afirmarea inseamna recunostinta tuturor pentru ceea ce esti tu... ca om, mai intai de toate, dupa care ea inseamna si recunostinta celor ce iti cunosc sacrificiile, jertfa si munca depusa la temelia unei baze solide a afirmarii tale.
Eu sunt departe de afirmare, mult prea departe. Tu cat de aproape esti?

La Multi Ani celor ce sunt Români cu sufletul !

Din calupul de articole specifice vremii, trebuie sa inaugurez si eu intaiul articol din decembrie cu unu special, dedicat ZILEI NATIONALE A ROMANIEI.
Azi e 1 Decembrie... tam-tam mare in toata tara, mai ales la Alba Iulia unde am renuntat sa ma duc din cauza vremii nu foarte favorabile sederii mele timp de cateva ore bune in mijlocul unei multimi dornice de a fi in locul in care acum 92 de ani a avut loc Marea Unire a Principatelor Romane. Nu, nu am sa intru in detalii istorice, in indici spatio-temporali si termeni pomposi pentru ca istoria nu reprezinta domeniul meu de specializare.
Am sa vorbesc putin despre norocul de a fi roman. Despre mandria cu care ar trebui sa ne rostim nationalitatea, numele tarii si imnul national.
Adrian Muresanu nu a scris degeaba "Desteapta-te, Romane!"...
Cine suntem noi sa facem parodii pe versurile imnului tarii noastre? Bunicii nostri au murit in razboi pentru tara? S-au jertfit ca sa ne fie noua mai bine? Daca raspunsul tau va fi unul afirmativ, am sa iti spun stima si respect pentru ei! Dar si daca asa ar fi fost asa, cine suntem noi sa parodiem emblema tarii? Drapelul, stema si imnul tarii noastre? Nu inteleg de unde izvoraste atat de multa incltura si cum tolereaza atat de multi astfel de comportament. Fie ca e o emisiune de divertisment, o gluma proasta de ipoctiri... cum putem tolera astfel de comportamente? Ganditi-va ca veti avea copii de 3-4-10-14 ani. Daca asta vad ei la televizor, cat respect credeti ca vor avea mai incolo pentru tara lor? Si ne mai miram ca pleaca toti tinerii din tara. Au plecat, pleaca si vor mai pleca. De ce? Pentru ca, in primul rand, nu le este bine aici, pentru ca s-au saturat de sistem(sanitar, educational, politic, administrativ etc.), de toate loazeke promovate mai mult decat adevaratele valori... Dar cum ramane cu educatia pe care unii dintre ei niciodata nu au primit-o? Si aici e vorba de educatia primita de la parinti, primita de la profesori, de la sistemul educational mort deja, de educatia primita de pe ecranul televizorului, de educatia primita pe strada, in institutiile statului, oriunde.
Asta e problema la noi... ne place sa ne batjocorim emblemele tarii. Ne place sa ne stricam imaginea tarii prin fapte tiganesti, prin vorbe si injurii balcanice. Ne place sa consideram Romania in inima Balcanilor, dar uitam ca in centrul tarii noastre sunt Carpatii si nu Balcanii. Uitam ca dacii si romanii sunt stramosii fiecaruia dintre noi, uitam ca spatiul carpato-danubiano-pontic ne apartine. Uitam sa ne educam copiii, prietenii sau fratii mai mici, uitam sa le aratam ce e respectul fata de tara, fata de Echipa Nationala a Romaniei de orice vrei tu, fata de cei ce au dus pe umeri numele unei natiuni intregi. Nici nu stim ca la noi in tara traiesc adevarati campioni mondiali. Iar campioni mondiali nu sunt doar la fotbal si la sport. Sunt si la debate si la geografie si la mai multe. Sunt cei mai buni din lumei aici, la noi in tara... sau cel putin au fost, pentru ca au plecat acolo unde au primit respectul cuvenit. De ce? Pentru ca noi nu stim sa ii respectam(o parte din noi!!!)... si nu e vina lor! E vina celor ce spulbera orice vis si aspiratie a campionilor romaniei. Pe ei trebuie sa ii condamnam pentru ca tinerii romaniei fug precum evadatii din tara noastra, nu pe cei ce scapa de aici si-si croiesc o viata si un statut social mai bun. Ma intreb eu peste 10 ani de unde iti voi scrie oare pe blog...
Care cred eu ca ar fi scaparea? Ei bine... educarea tinerilor pe linie nationalista si respect fata de tara! De ce sa ii facem sa se simta prost ca sunt romani? De ce sa nu citeasca intai de toate literatura romana, dupa care sa treaca la HappyPotter sau HarryPotter si alte magarii? Basmele colipariei mele culese de Camil Petrescu or fi oare invechite pentru ei?
Am citit multe statusuri astazi pe messenger despre Romania. Ba pe facebook circulau tot felul de lozinci si poezii patriotice, ba drapeluri fluturate in vant apareau la avatarele unora, ba ne mai aminteam de cate un cantec patriotic din Cebaclul Flacara si il trimiteam pe facebook sub forma de link youtube. E bine, pana acum e bine! Dar ce ar fi daca noi toti, am avea aceasta atitudine de oameni mandri ca suntem romani si maine, si in seara de Craciun si de Anul Nou si in fiecare zi din an. Ce-ar fi daca nu ne-ar fi rusine sa cantam imnul tarii si sa il invatam obligati in scoli? Ce-ar fi daca ar trebui sa invatam obligati istoria si geografia tarii noastre?(nu, nu se invata azi in scoli istoria si geografia Romaniei, crede-ma pe cuvant!!! se spune doar ca se invata) Ce-ar fi daca nu ar mai rade ca needucatii de fiecare data cand se canta la o festivitate imnul tarii noastre? Ce-ar fi daca... ar avea mai mult respect pentru valorile nationale si implicit pentru ei insisi?

Eu nu-ti dau sfaturi sau ponturi gratis. Dar iti spun ca... atunci cand razi de tara ta, razi de tine, de identitatea ta si a familiei tale! Atunci cand spui ca tara ta e de cacat, spui ca tu esti de cacat!(regret exprimarea, dar a devenit deja un cliseu) Pentru ca tu faci parte din tara ta. Iar daca tu nu ai curajul de a schimba ceva, de a face sa fie mai bine, lasa-i macar pe altii sa incerce!

La Multi Ani doar celor ce isi iubesc tara, ce se considera romani, ce iubesc palinca si cozonacul romanesc, ce isi cunosc frumusetile tarii si istoria stramosilor, ce inca mai mananca produse romanesti si mai stiu macar doua strofe din imnul tarii noastre.

La Multi Ani celor ce sunt Romani cu sufletul!