27 ianuarie... o zi in care ne amintim de cei ce au fost o data deportati, de cei ce au murit din nesansa de a fi reprezentantii unei natii, din nesansa de a se fi nascut cu 70-80-90 de ani in urma. E o zi in care comemoram o istorie si o perioada trecuta neagra pentru intrega lume, pentru milioane de familii si zeci de natii.
Nu e cazul sa pun pe tapet toate cunostintele mele despre ceea ce au insemnat lagarele de exterminare ale evreilor, deportarile sau chinurile la care acestia erau supusi. Nu am sa amintesc nici despre Adolf Hitler, nici despre Dachau, Auschwitz-Birkenau sau alte lagare intr-un mod indirect ci am sa pun pe tapet cateva din sentimentele mele, cateva din ceea ce inseamna cu adevarat astazi acele locuri ale istoriei. Nu vreau sa etalez ceea ce am citit sau ceea ce am aflat de la fata locului, de acolo unde istoria a fost scrisa cu sangele nevinovat al evreilor, cu cenusa lor spulberata in vant, cu mirosul de carne arsa ce impanzea imprejurilime lagarelor. Pentru mai multe informatii, detalii, studii sau relatari despre ceea ce a insemnat holocaustul sunt mii si mii de site-uri care va pot da informatiile necesare, carti, filme, piese de teatru, documentare, pliante si mai nou, organizatii neguvernamentale. Totusi, ceea ce vreau eu sa amintesc prin articolul de azi, umbrit de trecutul tragic, este nevoia a ne cunoaste istoria, de a ne cunoaste trecutul, in primul rand al tarii noastre, apoi al Europei si apoi al lumii... E nevoie sa ne cunoastem istoria pentru a nu o lasa sa se mai repete vreodata!
Acum doi ani, intr-un frumos, culturalizat, relaxant si distractiv concediu prin europa centrala, poposesc alaturi de cateva prietene in Germania. Hotaram sa mergem la Dachau primul lagar deschis pe teritoriul Germaniei, unul dintre cele mai mari si mai cunoscute, situat la doar 16 km sud de Munchen.
Tin minte ca am ajuns intr-o parcare imensa, goala. Era 5 dupamasa... 5 si putin. De mai bine de doua ore ne invarteam in oras, fiind ghidati in dreapta si in stanga de germanii care ascundeau adevarul. Da, il ascundeau fara pic de retineri. Eram in acelasi lor si intrebam care e drumul cel bun... batranii ne spuneau o directie, tinerii o alta directie, politia o cu totul si cu totul alta directie. Multi nu stiau engleza, multi nu ne bagau in seama... pentru moment aveam impresia ca vizita mea intr-un loc ce fusese martor al istoriei mondiale era doar o ilizie. Pana la urma gasim o doamna cu un caine pricajit ce ne indica directia buna... ne face ferm cu mana sa o luam inainte, intr-un gest similar cu cel al nazistului din ordinul caruia lumea ii plange si azi pe evrei. Era o mana ridicata oblic, inspre drumul intins si o privire ce tintea in departare rece, pierduta in minciuna... Am urmat traiectoria infricosatoare pe care ea ne-o aratase si, dupa alte ceteva zeci de minute de cautari gasim in sfarsit o harta ce ne indica locul unde evreii aveau bilet de voie catre moarte. Din parcarea imensa o luam in pas grabit spre intrare... totul aranjat, totul curat, dar in dreapta noastra era un zid vechi, ce semana mult cu cele comuniste de la noi, doar ca de doua ori mai inalte si cu multa, multa sarma ghimpata imprejur. Era semnul ca ne apropiam tot mai mult sa vedem isotria cu ochii nostri. Ajungem la intrare si... surpriza! Lagarul se inchisese la ora 5. Totusi, cu rugamintea, explicatiile si scuzele de rigoare pentru portarul grabit primim acordul sa vizitam in prea putine minute curtea lagarului, cladirea unde fusesera gazati in urma cu 65-70 de ani evreii, ce astazi adaposteste Muzeul Dachau. Din surse scrise, carti si poze aflu ca acolo erau si o parte din obiectele lasate inainte de a intra la dus de catre evrei... erau chiar si dintii lor de aur ce erau scosi cu clesti folositi parca pentru elefanti, bucati de par, bijuterii, haine, obiecte personale sau poze cu famiile lor lasate departe... Intr-un fel a fost mult mai bine pentru ca nu aveam acces la muzeu, ar fi fost o experienta mult prea traumatizanta pentru mine si cu siguranta neplacuta. Intram in interiorul lagarului... betoane, pietre si un rand de plopi de o parte si de alta a unui drum. Cat vedeai cu ochii era un camp de pietre, iar fostele baraci erau reprezentate printr-o urma a lor pe sol din beton de 20-30 cm inaltime. Era infricosator totul... privirea mi se oprea in departare intr-un turn inalt, iar si mai in spate se vedea acelasi zid parca interminabil, strajuit din loc in loc de cate un punct de tragere de unde erau observati evreii. Fiecare miscare gresita era observata, fiecare centimetru mai la dreapta sau un picior pe iarba era taxat cu moartea ce soldatii tineri de atunci, batranii germaniei ce se ascund astazi in spatele unei fete morocanoase, pline de ura.
Am aflat atat de multe atunci in acele cateva minute (nici o ora) de vizita in locul in care istoria s-a scurs in pamant. Informatiile imi sunt si azi proastepe in minte, imaginea lagarului, a aleii pe unde mergeau odata camioanele ce transportau evreii morti de la dusuri spre crematoriu, santurile de langa zidurile mortii, zecile de baraci in care oameni in putere erau obligati sa munceasca inainte de moarte, plopii ce vazusera odata moartea cu ochii, ce auzisera plansetele copiilor despartiti de mamele lor sau ce fusesera acoperiti de cenusa mortilor ce scapa prin hornul crematoriului diavolicesc.
Aveam o stare de angoasa, de frica, de neliniste, de mila, de scarba, de tristete, de nervozitate, de curiozitate, de ura... erau toate indesate inauntrul meu, fara sa imi dau seama ce simteam cu adevarat... fara sa stiu daca tristetea inlocuia frica sau ura pentru istorie si grelelile trecutului inlocuiau nevoia de a descoperi atunci si acolo, asa cum nu se poate mai bine, trecutul si sfarsitul miilor de evrei. Nu stiam daca era bine ca ma aflam sau nu acolo, nu stiam daca era mai bine sa devin trista sau sa accept bagajul de cunostinte cu care aveam sa ies de pe portile lagarului. Totusi, am ales sa iau cu mine de acolo o piatra... am pus-o in biblioteca mea plina de pietre de peste tot, bucati de roca ce sunt infasurate de cate o poveste stiuta doar de mine. Am si acum in biblioteca piatra rosiatica, ciobita intr-un colt si slefuita pe margini... poate calcase pe ea Hitler, poate cazuse o lacrima a unui copilas ce urma sa moara, poate fusese aruncata inspre un soldat de un evreu ajuns la capatul puterilor ce si-a pierdut viata in urma gestului disperat.
Paseam cu mii si mii de ganduri in minte si in suflet... paseam cu unul dintre cele mai stranii sentimente traite vreodata - ma indreptam spre cele doua crematorii. Aratau grotesc, infricosator... forma, inaltimea, structura lor... te intimida si te ducea cu gandul numaidecat la moarte, la moartea miilor de evrei, la corpurile incinerate, la oasele arse de flacarile izbucnite din nebunia unui om si a unei natii de a acceptat sa fie nebuna... O usa mare de gratii bara patruderea turistilor in locul unde odata ardeau de vii oamenii... peretii de piatra negriciosi erau precum o pelicula pe care erau scrise scancetele disperate ale femeilor ce-si plangeau copiii care mureau deodata cu ele, poate strigatele disperate ale unui tata ce lasase acasa o familie ce il astepta inapoi... erau peretii ce au privit si auzit moartea... bucati intarite de cenusa mai erau puse in unele locuri pe zidurile negre... cateva oase galben spre gri si cenusa, asta era tot ce mai ramasese.
Si aerul avea alt miros... caldura de sfarsit iunie era parca mai infierbantata... vantul nu batea, dar era cald... aerul parea apasator si cu un miros aparte. Spusesem atunci ca inca mai miroase a moarte in aer, inca mai miroase a carne arsa... lipsea doar fumul galben-negricios ce iesea acum sase decenii din hornul mortii. Nu imi venea sa zambesc in nici o poza... imi venea doar sa fug cat vedeam cu ochii cat mai departe de locul dezumanizarii, de natia ce provocase atat de multa durere.
Indreptandu-ne spre iesirea cea mai apropiata de crematoriu urmarim sarma ghimpata pusa strategic inprejurul gardului si deasupra lui... in fiecare loc ce ar fi putut reprezenta o eventuala scapare pentru evrei. Curentul trecea prin ele atunci continuu, astazi firele neizolate sunt ruginite, iar panourile de curent umplute de panze de paianjen. Totul era infricosator, fara scapare, fara sfarsit... totusi azi pot si putem vorbi cu totii la trecut despre lagarele mortii, insa cel mai rau este faptul ca vorbim la trecut despre cei aproape 6 milioane de evrei omorati de nazisti.
Am sa inchei articolul prin a va indemna sa cititi istoria, sa o intelegeti, sa vorbiti si sa ii acceptati pe cei ce au fost martorii sau pionii istoriei asa cum sunt ei, traumatizati, indurerati sau nepasatori pentru greselile ucigase ale lor... doar asa se poate vorbi de toleranta, de progres, de civilizatie... acceptandu-i si intelegandu-i pe toti, asa cum sunt.
Trebuie sa ne cunoastem istoria, trebuie sa o povestim tuturor, asa cum a fost ea, pentru a stii cu a devarat cum a fost, ce a fost si cand a fost, pentru a nu-o mai lasa niciodata sa se repete...
La Dachau, scria cu litere de jumatate de metru, mare si sa se vada, chiar in fata cladirii dusurilor si la 500-600 m de crematoriu: NEVER AGAIN
Mai era o vorba... si de ce sa nu o spun? Mai era o vorba cam asa... never say never... pentru asta noi trebuie sa ne cunoastem istoria... pentru ca NEVER sa ramana never, iar amintirea milioanelor de evrei pentru umanitate sa ramana FOREVER.
Nu e cazul sa pun pe tapet toate cunostintele mele despre ceea ce au insemnat lagarele de exterminare ale evreilor, deportarile sau chinurile la care acestia erau supusi. Nu am sa amintesc nici despre Adolf Hitler, nici despre Dachau, Auschwitz-Birkenau sau alte lagare intr-un mod indirect ci am sa pun pe tapet cateva din sentimentele mele, cateva din ceea ce inseamna cu adevarat astazi acele locuri ale istoriei. Nu vreau sa etalez ceea ce am citit sau ceea ce am aflat de la fata locului, de acolo unde istoria a fost scrisa cu sangele nevinovat al evreilor, cu cenusa lor spulberata in vant, cu mirosul de carne arsa ce impanzea imprejurilime lagarelor. Pentru mai multe informatii, detalii, studii sau relatari despre ceea ce a insemnat holocaustul sunt mii si mii de site-uri care va pot da informatiile necesare, carti, filme, piese de teatru, documentare, pliante si mai nou, organizatii neguvernamentale. Totusi, ceea ce vreau eu sa amintesc prin articolul de azi, umbrit de trecutul tragic, este nevoia a ne cunoaste istoria, de a ne cunoaste trecutul, in primul rand al tarii noastre, apoi al Europei si apoi al lumii... E nevoie sa ne cunoastem istoria pentru a nu o lasa sa se mai repete vreodata!
Acum doi ani, intr-un frumos, culturalizat, relaxant si distractiv concediu prin europa centrala, poposesc alaturi de cateva prietene in Germania. Hotaram sa mergem la Dachau primul lagar deschis pe teritoriul Germaniei, unul dintre cele mai mari si mai cunoscute, situat la doar 16 km sud de Munchen.
Tin minte ca am ajuns intr-o parcare imensa, goala. Era 5 dupamasa... 5 si putin. De mai bine de doua ore ne invarteam in oras, fiind ghidati in dreapta si in stanga de germanii care ascundeau adevarul. Da, il ascundeau fara pic de retineri. Eram in acelasi lor si intrebam care e drumul cel bun... batranii ne spuneau o directie, tinerii o alta directie, politia o cu totul si cu totul alta directie. Multi nu stiau engleza, multi nu ne bagau in seama... pentru moment aveam impresia ca vizita mea intr-un loc ce fusese martor al istoriei mondiale era doar o ilizie. Pana la urma gasim o doamna cu un caine pricajit ce ne indica directia buna... ne face ferm cu mana sa o luam inainte, intr-un gest similar cu cel al nazistului din ordinul caruia lumea ii plange si azi pe evrei. Era o mana ridicata oblic, inspre drumul intins si o privire ce tintea in departare rece, pierduta in minciuna... Am urmat traiectoria infricosatoare pe care ea ne-o aratase si, dupa alte ceteva zeci de minute de cautari gasim in sfarsit o harta ce ne indica locul unde evreii aveau bilet de voie catre moarte. Din parcarea imensa o luam in pas grabit spre intrare... totul aranjat, totul curat, dar in dreapta noastra era un zid vechi, ce semana mult cu cele comuniste de la noi, doar ca de doua ori mai inalte si cu multa, multa sarma ghimpata imprejur. Era semnul ca ne apropiam tot mai mult sa vedem isotria cu ochii nostri. Ajungem la intrare si... surpriza! Lagarul se inchisese la ora 5. Totusi, cu rugamintea, explicatiile si scuzele de rigoare pentru portarul grabit primim acordul sa vizitam in prea putine minute curtea lagarului, cladirea unde fusesera gazati in urma cu 65-70 de ani evreii, ce astazi adaposteste Muzeul Dachau. Din surse scrise, carti si poze aflu ca acolo erau si o parte din obiectele lasate inainte de a intra la dus de catre evrei... erau chiar si dintii lor de aur ce erau scosi cu clesti folositi parca pentru elefanti, bucati de par, bijuterii, haine, obiecte personale sau poze cu famiile lor lasate departe... Intr-un fel a fost mult mai bine pentru ca nu aveam acces la muzeu, ar fi fost o experienta mult prea traumatizanta pentru mine si cu siguranta neplacuta. Intram in interiorul lagarului... betoane, pietre si un rand de plopi de o parte si de alta a unui drum. Cat vedeai cu ochii era un camp de pietre, iar fostele baraci erau reprezentate printr-o urma a lor pe sol din beton de 20-30 cm inaltime. Era infricosator totul... privirea mi se oprea in departare intr-un turn inalt, iar si mai in spate se vedea acelasi zid parca interminabil, strajuit din loc in loc de cate un punct de tragere de unde erau observati evreii. Fiecare miscare gresita era observata, fiecare centimetru mai la dreapta sau un picior pe iarba era taxat cu moartea ce soldatii tineri de atunci, batranii germaniei ce se ascund astazi in spatele unei fete morocanoase, pline de ura.
Am aflat atat de multe atunci in acele cateva minute (nici o ora) de vizita in locul in care istoria s-a scurs in pamant. Informatiile imi sunt si azi proastepe in minte, imaginea lagarului, a aleii pe unde mergeau odata camioanele ce transportau evreii morti de la dusuri spre crematoriu, santurile de langa zidurile mortii, zecile de baraci in care oameni in putere erau obligati sa munceasca inainte de moarte, plopii ce vazusera odata moartea cu ochii, ce auzisera plansetele copiilor despartiti de mamele lor sau ce fusesera acoperiti de cenusa mortilor ce scapa prin hornul crematoriului diavolicesc.
Aveam o stare de angoasa, de frica, de neliniste, de mila, de scarba, de tristete, de nervozitate, de curiozitate, de ura... erau toate indesate inauntrul meu, fara sa imi dau seama ce simteam cu adevarat... fara sa stiu daca tristetea inlocuia frica sau ura pentru istorie si grelelile trecutului inlocuiau nevoia de a descoperi atunci si acolo, asa cum nu se poate mai bine, trecutul si sfarsitul miilor de evrei. Nu stiam daca era bine ca ma aflam sau nu acolo, nu stiam daca era mai bine sa devin trista sau sa accept bagajul de cunostinte cu care aveam sa ies de pe portile lagarului. Totusi, am ales sa iau cu mine de acolo o piatra... am pus-o in biblioteca mea plina de pietre de peste tot, bucati de roca ce sunt infasurate de cate o poveste stiuta doar de mine. Am si acum in biblioteca piatra rosiatica, ciobita intr-un colt si slefuita pe margini... poate calcase pe ea Hitler, poate cazuse o lacrima a unui copilas ce urma sa moara, poate fusese aruncata inspre un soldat de un evreu ajuns la capatul puterilor ce si-a pierdut viata in urma gestului disperat.
Paseam cu mii si mii de ganduri in minte si in suflet... paseam cu unul dintre cele mai stranii sentimente traite vreodata - ma indreptam spre cele doua crematorii. Aratau grotesc, infricosator... forma, inaltimea, structura lor... te intimida si te ducea cu gandul numaidecat la moarte, la moartea miilor de evrei, la corpurile incinerate, la oasele arse de flacarile izbucnite din nebunia unui om si a unei natii de a acceptat sa fie nebuna... O usa mare de gratii bara patruderea turistilor in locul unde odata ardeau de vii oamenii... peretii de piatra negriciosi erau precum o pelicula pe care erau scrise scancetele disperate ale femeilor ce-si plangeau copiii care mureau deodata cu ele, poate strigatele disperate ale unui tata ce lasase acasa o familie ce il astepta inapoi... erau peretii ce au privit si auzit moartea... bucati intarite de cenusa mai erau puse in unele locuri pe zidurile negre... cateva oase galben spre gri si cenusa, asta era tot ce mai ramasese.
Si aerul avea alt miros... caldura de sfarsit iunie era parca mai infierbantata... vantul nu batea, dar era cald... aerul parea apasator si cu un miros aparte. Spusesem atunci ca inca mai miroase a moarte in aer, inca mai miroase a carne arsa... lipsea doar fumul galben-negricios ce iesea acum sase decenii din hornul mortii. Nu imi venea sa zambesc in nici o poza... imi venea doar sa fug cat vedeam cu ochii cat mai departe de locul dezumanizarii, de natia ce provocase atat de multa durere.
Indreptandu-ne spre iesirea cea mai apropiata de crematoriu urmarim sarma ghimpata pusa strategic inprejurul gardului si deasupra lui... in fiecare loc ce ar fi putut reprezenta o eventuala scapare pentru evrei. Curentul trecea prin ele atunci continuu, astazi firele neizolate sunt ruginite, iar panourile de curent umplute de panze de paianjen. Totul era infricosator, fara scapare, fara sfarsit... totusi azi pot si putem vorbi cu totii la trecut despre lagarele mortii, insa cel mai rau este faptul ca vorbim la trecut despre cei aproape 6 milioane de evrei omorati de nazisti.
Am sa inchei articolul prin a va indemna sa cititi istoria, sa o intelegeti, sa vorbiti si sa ii acceptati pe cei ce au fost martorii sau pionii istoriei asa cum sunt ei, traumatizati, indurerati sau nepasatori pentru greselile ucigase ale lor... doar asa se poate vorbi de toleranta, de progres, de civilizatie... acceptandu-i si intelegandu-i pe toti, asa cum sunt.
Trebuie sa ne cunoastem istoria, trebuie sa o povestim tuturor, asa cum a fost ea, pentru a stii cu a devarat cum a fost, ce a fost si cand a fost, pentru a nu-o mai lasa niciodata sa se repete...
La Dachau, scria cu litere de jumatate de metru, mare si sa se vada, chiar in fata cladirii dusurilor si la 500-600 m de crematoriu: NEVER AGAIN
Mai era o vorba... si de ce sa nu o spun? Mai era o vorba cam asa... never say never... pentru asta noi trebuie sa ne cunoastem istoria... pentru ca NEVER sa ramana never, iar amintirea milioanelor de evrei pentru umanitate sa ramana FOREVER.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu