Era atat de trista incat aproape ca se ineca in atat de multa deprimare... nu stia sa inoate, striga dupa ajutor, dar nimeni nu o auzea... striga doar inauntrul ei, cu lacrimi nevazute. Nu era nimeni sa ii intinda mana, nu ii arunca nimeni oare un colac de salvare? E atat de nepasatoatre lumea asta incat nu o salva nimeni? Caci Ea nu stia sa inoate in marea lor de rautate...
Cuget, tremur si nu imi gasesc cumpatul. Intru in agitatia in care Ea era prinsa, ma arunc in apa marii rece, printre scoicile ce-ascund inauntrul lor o perla a lasitatii, printre pestii misogini si calutii de mare nebuni de atat de multa invidie. Valurile ma trag si pe mine la fund, par mai puternice decat mine. Ea... Ea ma priveste pierduta, panicata, cu privirea-i fierband de frica de moarte, din care explodau parca mesaje disperate. Intru si eu sub valurile ce ma izbesc fara mila, ma duc in jos, ma arunca demonic inspre larg si ma indeparteaza tot mai mult de Ea. Apuca sa strige, insa o aud infundat, de sub apa. In sfarsit nu mai plange cu lacrimi nevazute... conteneste sa scoata un racnet al disperarii, al neputintei, insa nici macar eu nu o mai puteam ajuta. Marea devine parca si mai suparata, iar colacul de salvare nu mai aparea nici pentru Ea, dar acum... nici pentru mine. Amandoua eram prinse in calvarul ce parea sa puna stapanire pe incarcarile noastre esuate de a iesi la suprafata. Ce poti face oare cand esti prins printre valurile marii, printre puterea dezlantuita ce te atrage spre adancuri, sub ape, tot mai adanc, si mai adanc. Deodata o apuc de mana, ma zbat si contenesc sa ajung la suprafata unde vad in ceata un obiect ce parea scaparea... cineva aruncase un colac de salvate. Apuc sa il prind cu o mana si ea conteneste atunci sa iasa la suprafata... era ca lesinata, tremuranda si cu buzele invinetite de racoarea apei. Colacul e nesigur cu amandoua agatate de circumferinta lui scorojita de urmele vremii... era vechi, dar totusi exista sub forma unei scapari pentru una din noi. O las pe Ea sa se salveze si o imping cu ultimele puteri spre tarm. Acolo, o astepta cineva... era persoana care ii aruncase colacul de salvare.
Eu... eu inca mai ramasesem printre valuile care incepusera sa onduleze linistit imprejurul meu. Simteam ca inima imi iese din piept, iar in urechi auzeam doar duduitul si bataile ritmice si rapide ale organului ce-mi pulsa sangele devenit tulbure de atat de multa panica. Eram atat de obosita dupa o lupta nedreapta cu marea... dupa o bataie cu valurile ce sunt mereu infinite, iar puterile mele omenesti, infime in fata lor. Era un duel al fortelor neechilibrat... insa am ales sa incerc sa caut scaparea, sa depasesc granita neputintei si sa ma ridic la suprafata, pentru a trai mai departe.
Ei bine, exact asa e si in viata! Inotam de multe ori in marea lor de rautate, luptam cu lasii, incapabilii, mincinosii, irationalii, criminalii, nebunii si frustratii... luptam mereu cu ei, cu valurile lor ce ne izbesc brutal si ne arunca, fara voia noastra la fund, caci puterea noastra e neinsemnata in mare lor de rautate. Uneori luam cate o gura mare de apa, ne inecam cu ea caci ne inunda sinusurile si tusim impacientat lacrimand la comanda, insa contenim sa traim... alteori* ne atrage atat de mult spre abisul intunecat al fiecarui fundament marin incat ramanem acolo pe vesnicie, in adancuri... alteori* intram in hopotermie, dar reusim sa supravietuim, lesinam poate de panica sau doar ne pierdem cunostinta caci marea ne izbeste cu crestetul de stanci. Uneori ne lovim atat de tare incat ramanem pe viata cu cicatrici, sechele sau purtam mereu in suflet acea rana nevindecabila, acea frica de mare, de valuri... de apa.
Atunci cand iti e frica de apa, iti e frica de ei, de oameni... de forta lor diavoliceasca de a lovi, de a injunghia fara discernamant cu vorbe, cu reprosuri sau chiar fizic, cu sange rece... cu sange lipsit de iubirea de viata.
Nu imi va fi frica niciodata de apa, niciodata! Dar imi va fi frica de mare... de marea lor de rautate...
Cu multumiri speciale valurilor marii si colacilor de salvare,
o supravietuitoare reinviata dupa inecul printre valurile marii
* In DOOM2 apare ca schimbare de norma si corect in forma alteori (cu sensul de “in alte randuri, in alte imprejurari”)
Cuget, tremur si nu imi gasesc cumpatul. Intru in agitatia in care Ea era prinsa, ma arunc in apa marii rece, printre scoicile ce-ascund inauntrul lor o perla a lasitatii, printre pestii misogini si calutii de mare nebuni de atat de multa invidie. Valurile ma trag si pe mine la fund, par mai puternice decat mine. Ea... Ea ma priveste pierduta, panicata, cu privirea-i fierband de frica de moarte, din care explodau parca mesaje disperate. Intru si eu sub valurile ce ma izbesc fara mila, ma duc in jos, ma arunca demonic inspre larg si ma indeparteaza tot mai mult de Ea. Apuca sa strige, insa o aud infundat, de sub apa. In sfarsit nu mai plange cu lacrimi nevazute... conteneste sa scoata un racnet al disperarii, al neputintei, insa nici macar eu nu o mai puteam ajuta. Marea devine parca si mai suparata, iar colacul de salvare nu mai aparea nici pentru Ea, dar acum... nici pentru mine. Amandoua eram prinse in calvarul ce parea sa puna stapanire pe incarcarile noastre esuate de a iesi la suprafata. Ce poti face oare cand esti prins printre valurile marii, printre puterea dezlantuita ce te atrage spre adancuri, sub ape, tot mai adanc, si mai adanc. Deodata o apuc de mana, ma zbat si contenesc sa ajung la suprafata unde vad in ceata un obiect ce parea scaparea... cineva aruncase un colac de salvate. Apuc sa il prind cu o mana si ea conteneste atunci sa iasa la suprafata... era ca lesinata, tremuranda si cu buzele invinetite de racoarea apei. Colacul e nesigur cu amandoua agatate de circumferinta lui scorojita de urmele vremii... era vechi, dar totusi exista sub forma unei scapari pentru una din noi. O las pe Ea sa se salveze si o imping cu ultimele puteri spre tarm. Acolo, o astepta cineva... era persoana care ii aruncase colacul de salvare.
Eu... eu inca mai ramasesem printre valuile care incepusera sa onduleze linistit imprejurul meu. Simteam ca inima imi iese din piept, iar in urechi auzeam doar duduitul si bataile ritmice si rapide ale organului ce-mi pulsa sangele devenit tulbure de atat de multa panica. Eram atat de obosita dupa o lupta nedreapta cu marea... dupa o bataie cu valurile ce sunt mereu infinite, iar puterile mele omenesti, infime in fata lor. Era un duel al fortelor neechilibrat... insa am ales sa incerc sa caut scaparea, sa depasesc granita neputintei si sa ma ridic la suprafata, pentru a trai mai departe.
Ei bine, exact asa e si in viata! Inotam de multe ori in marea lor de rautate, luptam cu lasii, incapabilii, mincinosii, irationalii, criminalii, nebunii si frustratii... luptam mereu cu ei, cu valurile lor ce ne izbesc brutal si ne arunca, fara voia noastra la fund, caci puterea noastra e neinsemnata in mare lor de rautate. Uneori luam cate o gura mare de apa, ne inecam cu ea caci ne inunda sinusurile si tusim impacientat lacrimand la comanda, insa contenim sa traim... alteori* ne atrage atat de mult spre abisul intunecat al fiecarui fundament marin incat ramanem acolo pe vesnicie, in adancuri... alteori* intram in hopotermie, dar reusim sa supravietuim, lesinam poate de panica sau doar ne pierdem cunostinta caci marea ne izbeste cu crestetul de stanci. Uneori ne lovim atat de tare incat ramanem pe viata cu cicatrici, sechele sau purtam mereu in suflet acea rana nevindecabila, acea frica de mare, de valuri... de apa.
Atunci cand iti e frica de apa, iti e frica de ei, de oameni... de forta lor diavoliceasca de a lovi, de a injunghia fara discernamant cu vorbe, cu reprosuri sau chiar fizic, cu sange rece... cu sange lipsit de iubirea de viata.
Nu imi va fi frica niciodata de apa, niciodata! Dar imi va fi frica de mare... de marea lor de rautate...
Cu multumiri speciale valurilor marii si colacilor de salvare,
o supravietuitoare reinviata dupa inecul printre valurile marii
* In DOOM2 apare ca schimbare de norma si corect in forma alteori (cu sensul de “in alte randuri, in alte imprejurari”)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu