Unde au dispărut toate… Tu le găsești?

“E toamnă. Copacii se învelesc în mantia a cărei cromtică roș-gălbuie mă duce cu gândul la bogăția anotimpului. Frunzele sunt arămii, copacii triști, iar poamele livezilor gata pentru cules. Păsărelele zboară spre țările calde. “

Așa ar suna poate compunerea(pe atunci se numea simplu-compunere) mea despre toamnă dacă aș fi încă pe băncile școlii primare. Atunci, totul era o joacă, totul era o schimbare a naturii… era o învăluire a copacilor în galben, ruginiu și roșu, era o apariție a unui covor de frunze la rădăcinile arbotilor. Așa era atunci… așa era atunci și pentru tine și pentru toți cei ce așteptau cu nerăbdare venirea anotimpului îmbelșugat. Must, struguri, coaja verde a nucilor ce ne tatua mâinile cu o negreală de care cu greu ne despărțeam, prune furate din vecini, mere, pere și gutui la discreție. Toate erau pentru mine o bucurie atunci! Scriam cu drag despre toamnă, despre anotimpul roadelor, despre păsărelele ce plecau în tările calde, despre stoluri, rândunele și diminețile din ce în ce mai răcoroase. Acum… acum mi-aș fi dorit să nu mai vină niciodată toamna. Să nu fie ploaie, să nu fie răcoare, să nu fie zile din care orele se rup și trec în întuneric. Nu mă bucură toamna! Nu m-a bucurat niciodată pe deplin, însă în ultimii ani parcă mă lovește, acolo unde doare cel mai tare, apariția anotimpului lipsit parcă de viață. Totul e mort, e trist, e fără farmec! Parcă și oamenii își duc în spate povara vieții și mai îngreunați pe timp de toamnă… Îmi vine totul mai greu. E octombrie, e o zi cu soare, dar cu frunze galbene. Unde e verdele lor ce-mi transmite energie privindu-l? Unde e soarele care mă mângâie cu razele-i dimineața devreme? Unde e noaptea lungă, călduroasă și plină de stele? Unde au disparut toate… Tu le găsești?

Unde a dispărut curentul electric??? De trei ore stau și butonez tastatura laptopului într-o pană de curent parcă veșnică. Uite la ce îmi zboară gândul în loc să îmi mănânc viața învățând la... la ce oare?