Tapinarii au fost in Irish and Music Pub

Trupa bucuresteana Tapinarii a ajuns si in Irish and Music Pub in cadrul turneului aniversar prin tara:”Anti Valentine’s Day”. Trupa sarbatoreste zece ani de folk alternativ, iar dupa prestatia acestora din 10 februarie din Irish Pub am convingerea ca vom reedita astfel de evenimente peste ani, sarbatorind 20, 30 sau si mai multi ani de existenta a trupei.
Concertul anuntat la 20:30 a avut o intarziere teribil de apasatoare si deranjanta de o ora si jumatate. Trei puncte de suspensie si nimic mai mult… La zece fix(seara) apare voios pe scena Ionut Mangu, insa publicul venise in Irish pentru altceva… vroia sa ii vada pe cei de la Tapinarii. Folkistul ne canta “Catre stele”, o melodie a acestuia mai noua “Fantezii duminicale” si celebra “Dana”, dupa care isi fac aparitia pe scena(in sfarsit) Adrian Tanase(chitara/voce) si Cosmin Covei(voce). Intre timp incaperea pentru concerte din Irish se umpluse bine, iar atmosfera era de zile mari. Asa a ramas pana cei doi tapinari au coborat de pe scena.
Repertoriul incepe cu “Du-te naibii”, cantata impreuna cu publicul, dupa care urmeaza “Femeia ideala”, “Cele doua femei ale mele” si “Piesa serioasa”. Prestatia celor veniti sa ii asculte pe Tapinarii a fost ideala… lumea canta, aplauzele vuiau la sfarsitul fiecarei melodii, iar refrenele erau cantate in intregime de acestia, cu o lejeritate demna de invidiat. Cu siguranta Tapinarii sunt iubiti si indragiti de Clujeni, iar asta mi-au demonstrat-o cei din sala ce cantau cu suflet melodiile acestora. Stiau titlurile, stiau refrenul, stiau versuri intregi, stiau replici… asa admiratori sa tot fie!
Piese precum “12 ani”, “Un ungur mic”, piesa ce nu are legatura cu orasul nostru, dupa cum afirma Tapinarii, “Si zeii cad” sau “Unde esti” au intretinut atmosfera din pub-ul
devenit plin de viata si voie buna. Chiar m-a uimit numarul relativ mare al celor prezenti in Irish la acest concert, raportandu-ma la celelalte seri de joi cu “folk sub felinare”.
Pentru ca era vorba de un concert Anti Valentine’s Day, Cosmin Covei incepe un monolog despre casatorie, despre cameramanul de la nunta, despre mireasa si cuplu, printre care intercala multe, multe interogatii devenite retorice. In acest timp, chitaristul Adrian Tanase, ce a avut o prestatie din care multi ar putea lua notite tacuti, isi aprinde tigara si-si savureaza berea linistit. Nu pot sa nu amintesc de umorul de calitate impartit cu noi, cei din sala. Publicul radea continuu, zambetele largi erau nelipsite din decorul pub-ului, iar aplauzele veneau la fiecare poanta teribil de haioasa a vocalistului.
Printre glume si rasete cei doi ne-au mai cantat si “Procust”, “Sunt fericit, “Embargo pe creier”, “Sfarsit si inceput de lume”, “Am idei preconcepute”, “Dintii cu tesla”, “Utopia” si “Puiul paranoic”. Si, dupa cum ne-am obisnuit pana acum, dupa o sesiune de cantat, publicul trebuia rasplatit din nou cu o portie veritabila de ras… au urmat apoi parodii la adresa celor de la Directia 5, Stefan Banica Jr., Vama sau Holograf. Cei doi fac un adevarat show pe scena parodiindu-i pe colegii lor ce apar pe scena cantand, iar publicul gusta momentul plin de umor al acestora.
Urmeaza momentul in care trupa Tapinarii canta si cea mai noua piesa a lor, “Visul”, fiind doar la a treia auditie, dupa concertele din cadrul aceluiasi turneu de la Brasov si Sibiu. Melodia suna foarte bine, e stilul lor, ii reprezinta si s-a dovedit ca a placut si publicului.
Piesele care au incheiat seara au fost “Nu dau doi bani”, “Cum ar fi fost viata mea”, “Tricicleta” si binecunsuta “Esti frumoasa, dar te strica fata”. Consider ca nu este nevoie sa ma repet amintind de prestatia demna de admirat a publicului… refrene intregi cantate de intreaga suflare din Irish, aplauze, lume multumita si artisti hraniti din respunsul pe care publicul il dadea dupa fiecare piesa, aplauze cu carul.
Intr-adevar a sunat atat de bine cantarea din Irish, chiar unul din vocalistii trupei, Cosmin, amintind de sunetul exceptional pe care de altfel l-am remarcat si eu. Cu toate acestea, vocea publicului a completat muzica Tapinatilor si mi-am reamintit ca un concert nu inseamna doar artisti, scena, reflectoare si acustica, ci inseamna si vibratia publicului… nelipsita in Irish and Music Pub la concertul Anti Valentine’s Day al celor de la Tapinarii.


Va spun si de aceasta daca ca link-ul oficial al articolului este:

http://evenimenteincluj.ro/2011/02/11/concertul-tapinarii-in-irish-and-music-pub/

Weekend frumos sa aveti cu totii!

Tineretea e un vis cu sau fara sfarsit...

Forever Young - Alphaville este fondul muzical al articolului de astazi... musai, musai(in traducere - trebuie) sa il pui, altfel dispare esenta articolului de astazi, atmosfera va fi 0(zero), iar cuvintele de prisos.

Acum ca muzica a inceput, am sa iti povestesc despre feeling-ul de moment pe care l-am avut cand intamplator a venit la rand in playlist aceasta melodie indragita de mine peste masura, plina de acel "ceva"trait in momentele de "glorie" deplina. Imi amintesc ca acum ceva ani am fost la un concert al celor de la Alphaville in Baia Mare, la Serbarea Castanilor. Eram pe-atunci mai mica decat varsta limita la care te numesti tanar/young. Eram mai mult o crazy child pe atunci, insa cu timpul am ajuns la statutul de young and restless si tare-mi place asa cum e acum casuta bifata. Ei bine... cam asta ne transmit si cei de la Alphaville in melodia lor... "forever young I want to be... forever young". Cat de frumos sa iti doresti sa fii mereu tanar, mereu cu sufletul rebel si capul gata pregatit sa puna atat pe hartie cat si in practica cele mai teribile idei, fapte sau gesturi.

Intamplator, cand ascultam melodia amintita mai sus saltam din profil in profil pe Facebook si dau de unul ce apartinea unor oameni trecuti de prima tinerete, dar care puteau afirma cu siguranta ca inca sunt tineri... si asta nu o demonstrau doar pozele si modul lor de a fi, ci bucuria citita in ochii lor... de a trai, de a avea zile inainte, de a munci, de a se distra, de a avea curajul de a-si pastra sufletul tanar. Mie mi-e usor sa spun acum ca nu ma voi schimba niciodata, ca voi ramane aceeasi pe vecie, ca voi debita mereu perle si idei tampide de om rebel pe care nu-l doare capul pentru toate chichitele...e normal sa fie asa ca doar am 18 ani! Dar pentru a ramane mereu tanar, nu doar fizic, ci si sufleteste... trebuie cu adevarat sa-ti fi "trait copilaria", sa-ti fi creat amintiri pe care esti mereu dornic sa le reinnoiesti, reeditezi si redimensionezi prin ceea ce faci tu zi de zi... fie ca ai 30 de ani, fie ca esti parinte de copii ce la vara termina facultatea, fie ca in cateva zile atingi frumoasa varsta de 60 de ani(din pacate tot mai putini romani se bucura si de a doua tinerete). Nu degeaba se numeste a doua tinerete... nu degeaba fiecare varsta are farmecul ei, insa tineretea...tineretea e varsta nemuritoare sau cel putin asa trebuie sa fie. Tineretea e acea nebunie condamnata de cei ce sunt batrani... tineretea e rebelismul dulce dupa care tanjesc cei ce-au imbatranit fortat... Dar farmecul suprem este acela de a avea noi toti posibilitatea de a alege intre a ramane mereu tineri sau de a imbatrani incet, incet... pana ne pierdem intr-un pustiu intunecat.
Cunosc oameni ce sunt si cu mai mult de 30 de ani peste varsta mea, dar care traiesc la fel de intens precum cei ce biologic sunt in floarea tineretii. Nu ma intrebati care e floarea tineretii, pentru ca habarn nu am... si daca ma intrebati acum pana la cat tine tineretea, nici asta nu stiu. Pentru unii poate tine pana la 18, altii o poarta cu ei in buzunar si la 55, unii o pierd in rutina pe la 30, altii se sfiesc sa o imbrace la 35 sau unii ezita sa-si mai puna in miscare acea tinerete a anilor '80 doar pentru ca au copii si considera ca prin sobritate isi cresc odraslele exemplar. Asa se pierde tineretea, dar o data ce am pierdut-o nu o mai putem avea niciodata inapoi... 1-2-5-10 ani cu munca teribil de multa si ce crezi... crezi ca vei fi acelasi om ce isi mai permite sa faca nebuniile tineretii? Cu siguranta nu... iti pierzi avantul, obisnuintele si de descotorosesti fara sa iti dai seama de acea mentalitate frageda. Asa ca... in loc de forever young I want to be sa fie forever young I will be!

Tineretea mea e asa cum o vreau eu sa fie...e ideala si perfecta pentru mine. Nu lipseste nimic si inca e in crestere... pana cand va creste? Nu stiu, azi imi doresc pentru vesnicie, dar pentru ca vesnicia e si ea temporala caci umanitatea in sine nu e eterna, imi doresc sa dureze atat cat sa pot sa o impart cu cei mai putin tineri... fie ca ei sunt cei ce inca nu au ajuns la statutul de tanar sau au trecut deja de el lasand ca sa le fie furata tineretea din cine stie ce motive. Cat despre tineretea ta... tineretea ta e un vis trait de tine zi de zi... un vis pe care doar tu il stii si doar tu alegi cand se va sfarsi...


"Pastreaza-ti tineretea! Nimic pe lume nu-i mai frumos ca tineretea, nimic nu-i mai de pret ca ea." (Aleksey Maksimovich Peshkov)

Maria Magdalena Danaila recenzie concert 3 Februarie

In 3 Februarie in Irish and Music Pub a fost o seara mai mult decat placuta, in compania unei artiste, cantautoare si actrita, plina de o sensibilitate rar intalnita, ce a transmis emotie, sentimente pure si trairi intense publicului clujean adunat in aceasta seara de joi a folkului sub felinare in Irish and Music Pub – Maria Magdalena Danaila. Artista galateanca, castigatoare a numeroase premii precum Trofeul “Chitara de argint” Reghin, “Toamna Sibiana”, Trofeul “Poarta sarutului”, “Medias, cetate seculara” sau Premiul de Excelenta Artistica “Ion Voicu” Mamaia ne-a oferit o seara dedicata acordurilor de chitara plina de emotie si sentibilitate, plina de candoarea cantecului folk izvorat dintr-un suflet ce ascunde atat de multe trairi, dar care se deschide parca publicului iubitor de muzica nascuta din sentimente, folkul.

Emeric Imre deschide seara, introducand-o pe artista Maria Magdalena Danaila in scena, el insusi numind-o “ fiinta care canta superb”. Imi ne reaminteste ca Joia de Folk sub felinare e seara in care “ne mai descretim fruntile cu povestea asta care merge inainte”… iar cantautoarea galateanca ne reaminteste peste cateva minute ca “folkul se naste dintr-o foarte puternca iubire”. Emotiile si trairile intense cu care aceasta interpreteaza piese precum “Surpriza”(lansata chiar in Cluj la CD Radio) cu care artista alege de altfel sa deschida seara, “Descantec de ploaie” pe versurile Anei Blandiana sau “Libera” ne destainuie intr-adevar legatura stransa intre cantec si sentiment, legatura pe care galateanca o scoate la lumina mereu pe scena, pentru a-i bucura pe cei ce aleg sa-si “descreteasca fruntile” pe acorduri de chitara.

O atmosfera greoaie, apasatoare parca se lasa peste noi… artista scapa cate o lacrima ce se prelinge pe obraz cu fiecare piesa cantata… Nu puteai sa ramai indiferent sentimentelor aduse in fata de aceasta in piese precum “Intoarcerea ta”, “Apus de teama” sau “Beautiful fall”. Cu fiecare melodie cantata chipul feminin din lumina reflecorului ne aminteste faptul ca, daca nu s-ar fi indragostit, nu ar fi scris niciodata nimic. Parca indragostita de microfon, parca indragostita de a ne spune noua o poveste a unei iubiri ce naste arta, Maria Magdalena alege sa ne cante “Mocirita”, o piesa indragita mult de aceasta si care, sugereaza ea, sa devina “o proba de angajare” in special pentru radactori. La aceasta melodie se aud acompaniind din sala cateva voci timide, insa timbrul artistei atat de placut auzului se pliaza perfect pe acordurile line de chitara ce impletesc o poveste a folclorului roman autentic. Maria Magdalena o numeste “cea mai frumoasa linie melodica” din cate a auzit… intr-adevar aceasta reuseste sa interpreteze cu o simplitate si autenticitate rar intalnita cantecul izvorat din baladele populare romanesti. A fost unul dintre momentele de varf ale serii!

“Living without you” este piesa compusa intr-o situate de criza, similara cu a celui care a compus “Mocirita”, dupa cum ne spune cantauroarea, compozitie care s-a alaturat seriei de piese in engleza are artistei precum “Demon Blue” ce va fi insotita in scurt timp si de un videoclip. Este momentul ca artista sa ne destainuie dragostea ei pentru muzica americana, pentru care spune ea, are un foarte mare respect: “fara ea nu stiu daca as mai fi compus”. Auzeam continuu remarcile si laudele din partea celor ce erau in public, remarci la adresa celei ce era pe scena si ne canta atat de suav. Nu de putine ori am auzit in aceasta frumoasa seara a Mariei Magdalina Danaila soapte si remarci de genul “fata canta frumos”, “are voce faina” sau “ se stie la cantat… are o voce…”. Si pe buna dreptate laudele si cuvintele de bine au fost meritate pe deplin, caci aceasta si-a deschis sufletul in fata publicului, lasand sa iasa la iveala condeiul acesteia de a canta cu vocea ei placuta ceea ce inima sopteste, ceea ce sentimentele scriu pe un portativ virtual - note citite, interpretate si apoi rostite printr-un cantec publicului iubitor de folk.

La mijlocul recitalului, Emeric Imre apare pe scena reamintindu-ne faptul ca folkul e legat de poezie, exprimandu-si astfel regretful pentru trecerea in nefiinta a lui Alexandru Zarnescu, cel ce a lasat in urma lui cantece precum “Castelul”, “Ultima zi” sau “Dor de Eminescu”. Emeric Imre, plin de sensibilitatea unui artist deplin, citeste celor din sala cateva versuri scrise de el pentru Alexandru Zarnescu:

“E lumea plina de nesuflet

Pe strazi nu mai raman melancolii

Cand plang femeile cu lacrimi aburinde

S-aprinda zborul iluzoriu-n albe colivii

Cenusa de cortina cade brusc

Pe zvonurile reci ca o pedeapsa

Cenacaclul se reface parca-n Ceruri

Pe viata toata roua ploua-n transa”

Pe scena apare apoi generatia tanara, reprezentata de Alexnadra Sidor ce ne canta “Traim in lux” si “La cafea” si Claudia Ciobanu, roscata simpatica ce ne canta si ea cateva melodii: “Patrunde iarna”, “Un singur cuvant” si “Culoare”.

Dupa aceasta scurta, dar binevenita pauza din repertoriul Mariei Magdalena Danaila aceasta preia din nou sefia scenei, cantandu-ne “Vis pierdut”. E melodia care mi-a atras atentia pentru interpretarea aparte a artistei… aceasta se opreste pentru cateva clipe, patrunsa de insemnatatea versurilor rostite in acordurile de chitara. Incerc sa patrund mai incolo de ceea ce artistul Maria Magdalena Danaila pare a fi pe scena si pe masura ce aceasta inainta in maruntaiele cantecului folk, descopar un om de o sensibilitate rar intalnita, un om a carui sensibilitate a nascut trairi puternice, din care-au izvorat mesajele sufletului, cantecele folk ale artistei atat de patrunzatoare, de emotionante. Urmeaza apoi “Cantec de leagan” si cunoscuta “Galbena gutuie” a galatencei Nica Zaharia, ce trezeste din melancolie publicul din Irish. Lista e completata si de un cantec al grupului Ecoul “Sa trosneasca lemne-n foc” si “Nu am mai fost acasa de mult” a celor de la Poesis. Publicul incepe acum sa cante ceva mai tare, iar atmosfera devine mai placuta, moment prielnic pentru Maria Magdalena de a canta piesa ei atat de frumoasa numita “Ce mai faci?”. Artista doreste sa incheie seara cu o melodie din popor, cerand ajutorul publicului alaturi de care imparte refrenul cantecului. Dupa cateva repetitii si incercari de sincorinizare, sala reuseste sa strige un “Hei!” plin de viata si entuziasm, spre multumirea artistei. Acesta parea sa fie finalul serii, insa publicul incalzit dupa o asa melodie dinamica cere inca o piesa a artistei, care alege sa incheie seara cu aceeasi frumoasa “Mocirita”.

In incheiere, nu as putea sa nu amintesc inca o data de taria cu care Maria Magdalena Danaila a transmis in aceasta seara publicului clujean diverse sentimente, fie ca erau de tristete, de melancolie, de extaz sau bucurie, dar cert este ca aceasta a facut-o asa cum putini cantautori reusesc sa o faca pe scena. O seara memorabila, de notat in calendarul evenimentelor reusite si de repetatat cat mai des, la care am avut bucuria sa particip, sa comunic cu artista fredonandu-i melodiile si sa ma las patrunsa in acelasi timp de mesajul pe care piesele atat de sensibile ale Mariei Magdalena Danaila ni l-a transmis noua, celor din Irish and Music Pub. Daca la inceputul serii cantautoarea ne spunea ca este intr-o perioada in care sta in dubii daca sa mai continue sau nu cu muzica, ii spunem sau mai bine zis ii reamintim faptul ca publicul clujean, iubitor de muzica folk, o va primi mereu cu bratele deschise si cantecele invatate, caci si-a lansat intaiele cantece aici, la Cluj… aici unde usa pentru artistii ce iubesc si impart alaturi de noi cantecul folk ramane mereu deschisa!

Pagina oficiala a articolului o gasiti pe Evenimente in Cluj, la fel si cateva poze de joi seara:

http://evenimenteincluj.ro/2011/02/04/maria-magdalena-danaila-in-irish-and-music-pub/
 

Viata - un calculator?

Ce-ar fi daca viata mea, a ta, a tuturor ar pluti in jurul unui calculator mic, cochet si elegant de buzunar, cu ajutorul caruia ne vor rezolva toate problemele vietii? Doar apasand pe butoane necunoscutele vietii noastre, zeci si infinite in unele perioade din an pentru noi, iar calculatorul...robotul creat pana la urma tot de om sa gaseasca intr-o secunda solutia cea buna, rezolvarea... necunoscuta ce lipseste atat de mult pentru noi. Cum ar fi? Te mai intreb inca o data...cum ar fi?
Acum vine si randul meu la raspuns... ar fi o nedreptate imensa si fara margini, ar fi o lasitate si o dovada de lipsa de ambitie si speranta... ar fi o dezumanizare! Ar fi o dezumanizare ca noi, oamenii, marioneta miscatoare, plina de sange ce clocoteste pasiune prin vene, plina de suflet si ambitii nici macar cunoscute de noi, sa ajungem sa ne punem viata in mecanitatea unui calculator... sa ajungem sa aruncam toate problemele noastre intr-o singura tasta, intr-un singur semn, intr-un singur buton "Rezolva" si apoi sa citim hipnotizati pe ecrane o solutie pentru care nici macar nu avem vreun merit ca am gasit-o. Ar fi clipa in care ne-am pierde statutul de oameni, caci viata noastra nu sta in masinarii, algoritmi si mecanizari... viata noastra sta intr-un camp imens de oportunitati din care noi putem alege, variante infinite cu toate ca uneori lumea ne pare doar un singur drum fara iesiri, fara parcari, fara variante de intoarcere... Ar fi nedrept sa refuzam sa mai luptam, sa incercam sa rezolvam probleme, sa trecem peste situatii limita si sa avem puterea de a privi mai departe. Ar fi nedrept sa avem calculatoare magice ce ne rezolva ele vietile, fara ca noi sa depunem un minim de efort. De asta ne numim oameni... pentru ca avem capacitatea de a fi in legatura cu universul, de a avea energii si campuri de energii asa cum nimic in lumea asta nu le mai poseda, daramite obiecte... obiecte moarte si nevii mecanizate. Mai spuneam in articolele de anul trecut ideea de acum... ideea ca farmecul vietii sta in bucuria de a lupta, de a te ridica din noroi si de a deveni de titan. Avem bucuria asta de a fi plini de emotie, plini de sentimente, plini de temeri, de frici, de incertitudine si ambitie... avem norocul de a avea sentimente, de a avea puterea sa cautam la nesfarsit rezolvari la toate miile si miile de necunoscute din vietile noastre.
Atunci ma intorc la intrebarea de mai sus, "cum ar fi?".

Pana la urmatoarea aparitie pe blog va recomand o piesa ce o ascult tot mai des in ultimele zile.

http://www.trilulilu.ro/mariadanaila/62ab590e8a8b2e

Catalin Condurache - Folk

A fost folk sub felinare si in aceasta racoroasa seara de joi, 27 ianuarie, in Irish&Music Pub. Localul de pe strada Horea si-a deschis si de aceasta data usile pentru iubitorii folkului si a adus in fata noastra un alt artist ce a facut parte din Cenaclul Flacara, clujeanul Catalin Condurache. La 21:30 fix acesta deschide seara cu un salut prietenesc si promisiunea acestuia de a avea mai multa grija de noi, publicul clujean, intalnindu-ne in viitor din ce in ce mai des. Asa sa fie!

Artistul alege sa debuteze cu un cantec invatat la 10 ani, pe versurile lui Mircea Florian, “Podul de piatra”. Continua apoi cu celebrul “Blowing in the wind”/”Vanare de vant”, iar apoi ne canta si “Amintirea Paradisului”, pe versurile lui Adrian Ivanescu si muzica lui Adrian Ivanitchi. Seara continua apoi cu “putina poveste si despre farmec” dupa cum spune artistul, “Constantin si Veronica” a lui Mircea Vintila fiind intaiul cantec ce destinede atmosfera din Irish din aceasta seara.

Urmeaza apoi cantecele binecunoscute de cei ce savureaza acest gen de muzica nu doar de prin 2000 incoace, ci de atunci cand folkul era folk, iar concertele de chitara mult, mult mai rare. Piese de pe albumul artistului “Generatia Ta” au destines atmosfera din aceasta seara, clujeanul ajutandu-se de negative pentru majoritatea pieselor. Piesele “Elegie pentru trenurile reci”, “Nu exista” si “Balada lui Mil” culeg aplauzele pline de multumire ale publicului clujean. Si, pentru ca buna dispozitie sa ramana cat mai mult printre mesele si sticlele de bere ce se goleau si iar se umpleau, un alt cantec vesel cu un mesaj clar, “Gramatica pacii”, intretine si prelungeste atmosfera placuta de joi seara presarata cu acorduri de chitara. Dar, pentru a pune si mai multa emotie in cantarea din Irish, piesa “Juramant de dragoste si gelozie” pe versurile lui Adrian Paunescu ne cufunda parca pe toti cei din sala intr-o stare tipica ganditorului…  “pe ninsoare sunt gelos cand te ninge,/ pe oglinda ce ninge frumos…” sunt versurile care mi-au ramas intiparite in minte si care mi le repetam iar si iar… par atatea sentimente indesate intr-un singur cantec, dar atat de bine transmise de Catalin Condurache noua, celor din sala ce-l ascultam doar si… si pentru o secunda ne permiteam sa visam. “La capatul zilei” sau “Floare de ger” cantate cu formatia Shava, ce se auzea in fundal pe negativele ce insoteau fidel vocea artistului clujean, au incarcat cu emotie frageda publicul atent la versuri, semnificatii, muzica… la povestea cantecului folk. Aflam cu aceasta ocazie faptul ca, la inregistrarea si orchestrarea piesei “Floare de ger” au luat parte muzicieni, nelipsit fiind si un cvartet de coarde. Cu toate ca negativele inlocuiau acordionul, tobele sau cvartetul de coarte, atmosfera specifica “vremurilor bune” ce acoperea deja intreg localul ne purta pe toti pe valurile folkului, fara a mai tine seama de lipsa instrumentistilor.

Melodia “Brat la brat cu dracul” , plina de viata si ritm alert, trezeste din nou publicul scufundat intr-o clipa de visare, iar aplauzele celor din sala contenesc a tine pasul alaturi de Catalin Condurache, intr-un ritm rapid, de petrecere. Muzicuta da si mai mult curaj publicului ce parca ia foc pe acorduri mai piperate, chiuiturile si fluieraturile ce tineau ritmul melodiei fiind nelipsite. Asa da public pus pe distractie! Catalin Condurache propune apoi “sa facem un fel de caterinca” si incepe a canta in muzicuta asa cum se obisnuia odinioara in localurile cochete de pe bulevardurile pline de carutele trase de cai…

La un moment dat artistul ne spune ca “nu exista cantec de final al acestui concert” si  pe buna dreptate va spun ca asa a fost. De partu ori clujeanul se ridica de pe scaun, se pregateste sa coboare de pe scena, iar publicul nu-l lasa si nu-l lasa sa paraseasca scena, cerand prin aplauze inflacarate inca in cantec si inca un cantec. Imi placea hotararea celor din sala si… am apreciat si mai mult deschiderea artistului catre publicul care cerea cate o piesa si iar cate o piesa si tot asa. Pe langa acele cantece bine alese ce au intretinut atmosfera, pe langa ciupiturile chitarii sau cantatul la muzicuta, Catalin Condurache a oferit publicului clujean prezent in Irish Pub o seara completa, cu un repertoriu atat de diversificat incat aveai de unde alege. Printre ultimele piese cantate s-au numarat si binecunoscutele “Odata am ucis o vrabie” a celor de la Poesis si  “Cantecul bufonului” semnata Pasarea Colibri.

Catalin Condurache ne-ar mai fi cantat… poate si acum as fi fost tot acolo, ascultandu-l cu o mare, mare placere insa… insa s-a oprit brusc la mijlocul melodiei “Hai dihai”, a lui Doru Stanculescu, spunandu-ne simplu :”nu mai pot!”. Acesta a fost finalul serii de folk completa, din repertoriul careia nu a lipsit absolut nimic. Publicul a rasplatit artistul, ce s-a intors de patru ori la microfon, cu un rand de aplauze ce nu au contenit a se opri cu una, cu doua. Pe buna dreptate, Catalin Condurache le merita pe toate!


Articolul insotit de poze si o filmare le puteti gasi pe noul site Evenimente in Cluj, care arata foarte bine dupa noua schimbare de sigla si conformatie a paginii web:

http://evenimenteincluj.ro/2011/01/30/catalin-condurache-ne-a-cantat-in-irish-and-music-pub/

"Nu ai Facebook, nu existi!" ... spuse unu dimineata pe troleibus(troleu)

"Nu ai Facebook, nu existi!" sau "Ai facebook, ai si femeie, nu ai facebook, n-ai femeie ba!" cateva vorbe de scris in carnetel si de urmat, auzite de mine astazi pe troleibus. Doi tineri, studenti pe la ceva facultate in Cluj ce vorbeau despre furturile din camin si placerea de a curvi, amintesc la un moment dat de extraordinarul si intergalacticul Facebook. E o tema slaba si un fâs slab sa scriu despre Facebook - mi-aduc aminte ca am un articol deja pe blog ce se cheama Fenomenul Facebook. Insa in articolul de azi nu vorbesc despre portalul de socializare in sine, ci despre iluzia pe care acesta o formeaza in randul utilizatorilor.
M-au uimit astazi cei doi studenti prin sinceritatea lor si convingerea ca... nu poti avea "femeie"(ce urat si cocalaresc spus... "femeie"... parca ar fi vorba de o gaina ce da din aripi si mai satisface stapanul uneori cotcodacind) daca nu ai facebook... dar e o regula oare? Esti impotent daca nu ai facebook... ai degete impotente daca nu ai curiozitatea de a-ti face un cont cu 15 clickuri si 30 de apasari pe taste? Tragic e faptul ca unul dintre cei doi afirma cu tristete si resemnare:"da ma, ai dreptate... vezi... tu ai Facebook si ai si femeie, eu nu am Facebook si n-am femeie!". Heeeeii...reveniti-va oameni buni ca nu-i Facebook-ul Dumnezeu si nici Dumnezeu nu-i Facebook-ul... Cum sa afirmi asa ceva? Defapt stiu cum... cu multa prostie in cap!

Alta miscare in masa tot pe portalul de socializare s-a sfarsit acum 1-2 saptamani, dar pusese stapanire la inceputul anului aproape la fiecare copil de 13-16 ani pe profil. "POZE REV 2011!!!"...am crezut ca si tampesc cate albume cu titlul cu pricina au aparut prin zona... toata lumea isi etala pozele cu o amarata de bere Tuborg in mana, o tigara pe care au contenit sa o fumeze dupa 3-4 inecaturi cu fum sau cazuri fericite, cu un paharel de plastic de sampanie ieftina. Poate daca puneau ceva poze frumoase, cu un mesaj totusi... cu un foc de artificii si duduia frumos imbracata in prim-plan cu paharul de cristal si spuma de la sampanie pe dinlaturi... dar asa? Poze facute la bunica in gradina sau cu cei 6-7 colegi la "cheful de revelion" unde nu i-au lasat parintii sa bea mai mult de o bere pe caciula(caci ei erau in sufragerie jos, iar copii in livingul de la etaj). Asta-i distractie? Asta-i pierdere de vreme pe Facebook, doar ca sa areti lumii ca ti-ai miscat putin pundul pe Lagy Gaga si Tarkan de Revelion. Trist e ca acei copii in loc sa citeasca o carte, sa vada un film, sa puna un picior intr-o sala de teatru sau sa-si faca o tema, pierd ziua de dimineata pana seara pe net. Si daca unul din acei copii vor ajunge sa citeasca articolul, prieteneste va spun... reveniti-va urgent si nu mai comunicati virtual cu vecinul de peste drum, doar ca sa vada toti prietenii vostri ce ati scris!!! Caci asa, veti ajunge sa dati un interviu la 20 de ani pentru angajare si nu veti avea cuvintele potrivite pe limba... (cu siguranva il vor citi cateva persoane puse la zid in articol, doar am sa public linkul articolului si pe "Face nu stiu ce")


Chat placut! Etalare linistita a relatiilor dezbinate, incepute sau complicate, Like-uri multe, comentarii mii si mii, join la cat mai multe grupuri si tot ce mai vreti voi pentru o socializare reusita!
Apropo... cum de-mi citesti blogul si nu esti pe Facebook? Vezi ca te exclude lumea buna din societate daca-ti mai pierzi timpul pe ArtGeo Life 2 si nu in "competitia Like-urilor".

Ziua Internationala a Holocaustului... never again

27 ianuarie... o zi in care ne amintim de cei ce au fost o data deportati, de cei ce au murit din nesansa de a fi reprezentantii unei natii, din nesansa de a se fi nascut cu 70-80-90 de ani in urma. E o zi in care comemoram o istorie si o perioada trecuta neagra pentru intrega lume, pentru milioane de familii si zeci de natii.
Nu e cazul sa pun pe tapet toate cunostintele mele despre ceea ce au insemnat lagarele de exterminare ale evreilor, deportarile sau chinurile la care acestia erau supusi. Nu am sa amintesc nici despre Adolf Hitler, nici despre Dachau, Auschwitz-Birkenau sau alte lagare intr-un mod indirect ci am sa pun pe tapet cateva din sentimentele mele, cateva din ceea ce inseamna cu adevarat astazi acele locuri ale istoriei. Nu vreau sa etalez ceea ce am citit sau ceea ce am aflat de la fata locului, de acolo unde istoria a fost scrisa cu sangele nevinovat al evreilor, cu cenusa lor spulberata in vant, cu mirosul de carne arsa ce impanzea imprejurilime lagarelor. Pentru mai multe informatii, detalii, studii sau relatari despre ceea ce a insemnat holocaustul sunt mii si mii de site-uri care va pot da informatiile necesare, carti, filme, piese de teatru, documentare, pliante si mai nou, organizatii neguvernamentale. Totusi, ceea ce vreau eu sa amintesc prin articolul de azi, umbrit de trecutul tragic, este nevoia a ne cunoaste istoria, de a ne cunoaste trecutul, in primul rand al tarii noastre, apoi al Europei si apoi al lumii... E nevoie sa ne cunoastem istoria pentru a nu o lasa sa se mai repete vreodata!

Acum doi ani, intr-un frumos, culturalizat, relaxant si distractiv concediu prin europa centrala, poposesc alaturi de cateva prietene in Germania. Hotaram sa mergem la Dachau primul lagar deschis pe teritoriul Germaniei, unul dintre cele mai mari si mai cunoscute, situat la doar 16 km sud de Munchen.

Tin minte ca am ajuns intr-o parcare imensa, goala. Era 5 dupamasa... 5 si putin. De mai bine de doua ore ne invarteam in oras, fiind ghidati in dreapta si in stanga de germanii care ascundeau adevarul. Da, il ascundeau fara pic de retineri. Eram in acelasi lor si intrebam care e drumul cel bun... batranii ne spuneau o directie, tinerii o alta directie, politia o cu totul si cu totul alta directie. Multi nu stiau engleza, multi nu ne bagau in seama... pentru moment aveam impresia ca vizita mea intr-un loc ce fusese martor al istoriei mondiale era doar o ilizie. Pana la urma gasim o doamna cu un caine pricajit ce ne indica directia buna... ne face ferm cu mana sa o luam inainte, intr-un gest similar cu cel al nazistului din ordinul caruia lumea ii plange si azi pe evrei. Era o mana ridicata oblic, inspre drumul intins si o privire ce tintea in departare rece, pierduta in minciuna... Am urmat traiectoria infricosatoare pe care ea ne-o aratase si, dupa alte ceteva zeci de minute de cautari gasim in sfarsit o harta ce ne indica locul unde evreii aveau bilet de voie catre moarte. Din parcarea imensa o luam in pas grabit spre intrare... totul aranjat, totul curat, dar in dreapta noastra era un zid vechi, ce semana mult cu cele comuniste de la noi, doar ca de doua ori mai inalte si cu multa, multa sarma ghimpata imprejur. Era semnul ca ne apropiam tot mai mult sa vedem isotria cu ochii nostri. Ajungem la intrare si... surpriza! Lagarul se inchisese la ora 5. Totusi, cu rugamintea, explicatiile si scuzele de rigoare pentru portarul grabit primim acordul sa vizitam in prea putine minute curtea lagarului, cladirea unde fusesera gazati in urma cu 65-70 de ani evreii, ce astazi adaposteste Muzeul Dachau. Din surse scrise, carti si poze aflu ca acolo erau si o parte din obiectele lasate inainte de a intra la dus de catre evrei... erau chiar si dintii lor de aur ce erau scosi cu clesti folositi parca pentru elefanti, bucati de par, bijuterii, haine, obiecte personale sau poze cu famiile lor lasate departe... Intr-un fel a fost mult mai bine pentru ca nu aveam acces la muzeu, ar fi fost o experienta mult prea traumatizanta pentru mine si cu siguranta neplacuta. Intram in interiorul lagarului... betoane, pietre si un rand de plopi de o parte si de alta a unui drum. Cat vedeai cu ochii era un camp de pietre, iar fostele baraci erau reprezentate printr-o urma a lor pe sol din beton de 20-30 cm inaltime. Era infricosator totul... privirea mi se oprea in departare intr-un turn inalt, iar si mai in spate se vedea acelasi zid parca interminabil, strajuit din loc in loc de cate un punct de tragere de unde erau observati evreii. Fiecare miscare gresita era observata, fiecare centimetru mai la dreapta sau un picior pe iarba era taxat cu moartea ce soldatii tineri de atunci, batranii germaniei ce se ascund astazi in spatele unei fete morocanoase, pline de ura.

Am aflat atat de multe atunci in acele cateva minute (nici o ora) de vizita in locul in care istoria s-a scurs in pamant. Informatiile imi sunt si azi proastepe in minte, imaginea lagarului, a aleii pe unde mergeau odata camioanele ce transportau evreii morti de la dusuri spre crematoriu, santurile de langa zidurile mortii, zecile de baraci in care oameni in putere erau obligati sa munceasca inainte de moarte, plopii ce vazusera odata moartea cu ochii, ce auzisera plansetele copiilor despartiti de mamele lor sau ce fusesera acoperiti de cenusa mortilor ce scapa prin hornul crematoriului diavolicesc.

Aveam o stare de angoasa, de frica, de neliniste, de mila, de scarba, de tristete, de nervozitate, de curiozitate, de ura... erau toate indesate inauntrul meu, fara sa imi dau seama ce simteam cu adevarat... fara sa stiu daca tristetea inlocuia frica sau ura pentru istorie si grelelile trecutului inlocuiau nevoia de a descoperi atunci si acolo, asa cum nu se poate mai bine, trecutul si sfarsitul miilor de evrei. Nu stiam daca era bine ca ma aflam sau nu acolo, nu stiam daca era mai bine sa devin trista sau sa accept bagajul de cunostinte cu care aveam sa ies de pe portile lagarului. Totusi, am ales sa iau cu mine de acolo o piatra... am pus-o in biblioteca mea plina de pietre de peste tot, bucati de roca ce sunt infasurate de cate o poveste stiuta doar de mine. Am si acum in biblioteca piatra rosiatica, ciobita intr-un colt si slefuita pe margini... poate calcase pe ea Hitler, poate cazuse o lacrima a unui copilas ce urma sa moara, poate fusese aruncata inspre un soldat de un evreu ajuns la capatul puterilor ce si-a pierdut viata in urma gestului disperat.

Paseam cu mii si mii de ganduri in minte si in suflet... paseam cu unul dintre cele mai stranii sentimente traite vreodata - ma indreptam spre cele doua crematorii. Aratau grotesc, infricosator... forma, inaltimea, structura lor... te intimida si te ducea cu gandul numaidecat la moarte, la moartea miilor de evrei, la corpurile incinerate, la oasele arse de flacarile izbucnite din nebunia unui om si a unei natii de a acceptat sa fie nebuna... O usa mare de gratii bara patruderea turistilor in locul unde odata ardeau de vii oamenii... peretii de piatra negriciosi erau precum o pelicula pe care erau scrise scancetele disperate ale femeilor ce-si plangeau copiii care mureau deodata cu ele, poate strigatele disperate ale unui tata ce lasase acasa o familie ce il astepta inapoi... erau peretii ce au privit si auzit moartea... bucati intarite de cenusa mai erau puse in unele locuri pe zidurile negre... cateva oase galben spre gri si cenusa, asta era tot ce mai ramasese.

Si aerul avea alt miros... caldura de sfarsit iunie era parca mai infierbantata... vantul nu batea, dar era cald... aerul parea apasator si cu un miros aparte. Spusesem atunci ca inca mai miroase a moarte in aer, inca mai miroase a carne arsa... lipsea doar fumul galben-negricios ce iesea acum sase decenii din hornul mortii. Nu imi venea sa zambesc in nici o poza... imi venea doar sa fug cat vedeam cu ochii cat mai departe de locul dezumanizarii, de natia ce provocase atat de multa durere.

Indreptandu-ne spre iesirea cea mai apropiata de crematoriu urmarim sarma ghimpata pusa strategic inprejurul gardului si deasupra lui... in fiecare loc ce ar fi putut reprezenta o eventuala scapare pentru evrei. Curentul trecea prin ele atunci continuu, astazi firele neizolate sunt ruginite, iar panourile de curent umplute de panze de paianjen. Totul era infricosator, fara scapare, fara sfarsit... totusi azi pot si putem vorbi cu totii la trecut despre lagarele mortii, insa cel mai rau este faptul ca vorbim la trecut despre cei aproape 6 milioane de evrei omorati de nazisti.

Am sa inchei articolul prin a va indemna sa cititi istoria, sa o intelegeti, sa vorbiti si sa ii acceptati pe cei ce au fost martorii sau pionii istoriei asa cum sunt ei, traumatizati, indurerati sau nepasatori pentru greselile ucigase ale lor... doar asa se poate vorbi de toleranta, de progres, de civilizatie... acceptandu-i si intelegandu-i pe toti, asa cum sunt.
  Trebuie sa ne cunoastem istoria, trebuie sa o povestim tuturor, asa cum a fost ea, pentru a stii cu a devarat cum a fost, ce a fost si cand a fost, pentru a nu-o mai lasa niciodata sa se repete...
La Dachau, scria cu litere de jumatate de metru, mare si sa se vada, chiar in fata cladirii dusurilor si la 500-600 m de crematoriu: NEVER AGAIN

Mai era o vorba... si de ce sa nu o spun? Mai era o vorba cam asa... never say never... pentru asta noi trebuie sa ne cunoastem istoria... pentru ca NEVER sa ramana never, iar amintirea milioanelor de evrei pentru umanitate sa ramana FOREVER.