Mai vreau să mă lupt un an... ultimul... cu morile de vânt

Uite ca apar din nou si pe acest blog, dupa o lunga, dar justificata absenta. Din martie pana a cum a trecut mult prea mult timp. Si pentru ca , timpul le rezolva pe toate sau cel putin asa imi place sa cred am sa iti vorbesc in aceasta postare despte timpul prezent... despre ziua de azi si despre clipa in care imi pun gandurile pe monitorul calculatorului.

Prezentul=vacanta. Vacanta=relaxare. Relaxare=adio probleme si ganduri!

Gratie unei vacante la care visam de mult, am avut ocazia sa cuget indelung asupra lunilor care au trecut atat de greu si de incet inainte ca mult dorita vacanta sa inceapa. Concluzia la care am ajuns dupa aceste aproape 3 luni de ruptura intre mine si menghina rutinei de zi cu zi ma face sa cred ca... timpul le rezolva pe toate. O data cu trecerea timpului conflictele se atenueaza, visele noastre pot deveni realitate, iar in cazul meu, o data cu trecerea timpului devin tot mai responsabila, mai stapana pe mine, mai rationala si mult mai bine pregastita pentru a face fata situatiilor de care inainte imi era poate teama. Timpul le-a rezolvat pe toate in vacanta... o pauza de la toata starea noastra de zi cu zi este uneori atat de necesara. E frumos atunci cand uiti cum era sa te trezesti zi de zi cu aceeasi apasare pe umeri...e frumos atunci cand 3 luni nu ai televizor, iar telefon doar 5 min pe zi undeva in spatele unei cabane, incercand sa pescuiesti semnal. E cel mai frumos cand stai si te gandesti la... frumusetea zilei pe care tocmai o descoperi sau la... frumusetea noptii care se deschide in fata ta. E frumos sa iti dai seama ca esti la varsta aia la care toata lumea viseaza, la care toata lumea iubea sa evadeze cu prietenii macar doua zile... iubea sa fie rebel, sa aiba personalitate pana si in buzunarul de la piept... iubea sa isi argumenteze existenta si viata atat de greu de inteles de... cei ce nu isi amintesc care e farmecul vietii. Iubea sa isi dea seama ca are toata viata inainte, ca nu ii pasa de nimic, ca are bani inca pentru 5 zile si tigari pentru o saptamana... iubea sa fie licean, pasionat de munte, chitara, geografie si plimbari nocturne. Da, iubesc sa am 18 ani... sa fiu in vacanta, sa invat despre mine pe zi ce trece tot mai multe si sa desccopar frumusetea unei noi dimineti fara povara unei zile incarcate.

Aceasta era parte scrisa in vacanta propriu-zisa. Am lasat articolul de mai sus nefinalizat sau...l-am lasat pe o alta zi. Uite ca acea zi a venit si...nu mai e vacanta. E prima zi de scoala si ultima zi in care iau parte la o festivitate de incepere a anului scolar in postura unui olimpic incurabil. Discutand astazi intr-o fuga extrema cu o parte din colegi am descoperit, cu entuziasm, faptul ca multi dintre noi am avut cea mai faina vacanta de pana acum. Toti am invatat multe, am trait clipa la maxim si am luat parte la experiente inedite. A fost o vacanta care ne-a maturizat poate si mai mult pe unii dintre noi si ne-a adus in fata acelorasi indrumatori cu mult mai multa increde in noi. Parca, parca mai altfel ii privesti dupa asa vara...
E putin ciudat cand ma gandesc... sunt deja a12-a , e ultimul an de liceu. Uraaaaaaa, scap de tot si ma duc la facultate, acolo unde visez sa fiu de 4 ani; acolo unde sunt geografii mei, dar e oare asa? Ma bucur oare cu adevarat ca timpul a trecut? Ma bucur pe deplin oare ca mai am un an pana sa am carnet de student? Ramane de vazut...

E ultimul an... totusi... parca mai vreau macar ultimul an sa fiu din nou aceea care are ceva de spus, care are mereu de comentat, care vrea sa indrepte lucrurile, care vrea sa fie totul corect, sa nu mai fie minciuna, santaj si pile. Totusi... vreau sa ma mai lupt inca un an cu ei, cu ele, cu morile de vant! Vreau sa ma lupt cu toti si apoi sa rad, sa rad de mine, sa rad de ei... sa rad de situatii si sa spun... ce proasta am fost. Sa fiu la anul asa cum sunt acum cand ma uit peste cei 3 ani. Sa recunosc ca au fost momente pierdute, ca au fost investitii mult prea mari din partea mea, ca au fost dezamagiri fara rost si nopti nedormite pentru ... pentru ce? pentru cine? Pentru nimeni si pentru nimic!
Dar daca in vacanta am invatat ca...timpul le rezolva pe toate, am sa las timpul sa rezolve si viitorul. Am sa cer voie timpului sa ma lase sa ma lupt, macar un an, cu morile de vant... pentru ca asta imi place...pentru ca asta au facut si parintii mei, pentru ca asta ai facut si tu, si ai tai si toti liceeni din lumea asta... Toti ne luptam cu morile de vant, pentru ca in timp sa ducem dorul bataliilor de care odata ne temeam si acum ravnim dupa o clipa petrecuta pe front... pe frontul anilor de aur sau...vom ravni dupa o clipa petrecuta pe frontul anilor de aur!

Plângi zâmbind?

Plângi zâmbind? Ţi se întâmplă să zâmbeşti, să vrei să pari fericit doar pentru ca cineva să nu te întrebe... "de ce"? Ţi se întâmplă să spui "sunt bine", dar în sufletul nu pare totul atât de "bine"?
Atunci plângi cu zâmbete; plângi atunci când esti doar tu, atunci când esti doar tu cu propria-ţi durere. Când sunt şi alţii, zâmbeşti, încerci să îţi afişezi o altă faţă, o altă viaţă, o altfel de bucurie... Ei cred că tu zâmbeşti, dar în adâncul tău plangi în hohote arzătoare, te zbaţi să nu inbucneşti precum un vulcan, precum un uriaş de lavă ce spulberă tot ce-i stă în calea fericirii. E greu, treribil de greu să te ascunzi după un paravan... să-ţi împarţi ziua în realitate şi iluzie, în lacrimi şi zâmbete.
Toate acestea până la un punct, până atunci când spargem frica de a fi corect cu cei pe care înainte îi minţeam pe faţă. La un moment dat ajungi la o limită, la un maxim al puterilor tare când trebuie să urlii, trebuie să plângi în faţa tuturor, să spui că într-adevar nu îţi e chiar aşa de bine, să spui că pur şi simplu nu mai poţi aşa. Pentru că trebuie să decazi ca mai apoi să te poti ridica... trebuie să fii jos ca să poţi urca!
Trebuie să te laşi înfrânt de ei, de răutaţile lor, de veninul cu care ei arunca în tine, pentru ca mai apoi să renaşti din propria-ţi cenuşă precum Pasărea Phoenix... să te naşti din dorintă, într-o lume de basm. O lume nouă, reală, mai bună, mai corectă!
Da, asta e lumea de basm pentru mine! Lumea mai bună, lumea reală şi lumea corectă! Lumea în care avem curajul să spunem că nu suntem cei mai buni, dar să îi lăsăm pe alţii să fie, lumea în care avem curajul să îi felicităm pe alţii, lumea în care avem curajul să recunoaştem că nu ne-am făcut treaba. În acele momente în care îţi dai seama că nu trăieşti acolo unde ţi-ar plăcea, acolo unde ai merita poate, nu îţi rămâne decât să...plângi cu zâmbete, pentru a nu-i întrista pe cei pentru care lumea din jurul lor este...o lume corectă, bună, reală. Plângi, meditezi, înveţi...din greseli, dar şi din ceea ce faci bine. Te pregăteşti pentru urcuş, pentru ridicare, pentru renaştere... Te pregăteşti să le areţi celor ce au aruncat cu noroi în munca ta cine sunt ei cu adevărat; cât de lipsiţi de viaţă, de caracter şi de personalitate sunt ei, în lumea asta deja aproape nevie şi strangulată de atâta răutate. Mi s-a spus iar că lumea e rea şi nu pot să înţeleg de ce? Te intreb şi pe tine... de ce? De ce unii nu se bucură de viaţă, te timpul scurt pe care îl au, de ziua de azi... de farmecul iubirii, de farmecul corectitudinii, de farmecul competiţiei corecte... de farmecul de a fi om! E un farmec de care unii dintre noi avem parte, altii nu... Unii dintre noi avem bucuria de a fi oameni cu suflet, cu coloană vertebrală, cu raţiune şi gândire superioară animalelor! Avem chiar şi bucuria de a avea puterea să renaştem, să ne ridicăm în picioare şi să mergem mai departe...


Şi vreau să-ţi mai spun doar atât... e grozav de frumos să te simţi cu mult superior moral tu, la 17 ani, faţă de ea, la 35-40 de ani... E teribil să ştii că după nici două decenii de viaţă ai raţiune, ai bun simţ în primul rând şi... încă mai eşti corect!!! Cu tine şi...cu cei cu care concurezi!


P.S. Râs cu plâns cacat de mânz!!! Aşa că...nu mai zâmbi atunci când plângi ci doar zâmbeşte!!! Din tot sufletul, cu toate simturile şi toată bucuria ta!!!

Am nevoie de orgoliu...

Pornesc postarea de azi de la citatul:"Orgoliul profesional este singurul care este creator si care poate fi, din punct de vedere moral, justificat" -Marin Preda, Creatie morala.
Personal, sunt mai mult decat de acord cu afirmatia lui Preda si consider ca este cat se poate de normal si uman sa avem urgoliu profesional, sa cerem un anumit respect pentru munca depusa cu scopul de a atinge anumite teluri si succese profesionale. Fiecare dintre noi isi poate justifica astfel propriul orgoliu datorita trairilor, sentimentelor si actiunilor atat de diferite de la un individ la altul. Gandeste-te bine! Au fost sigur momente in care si tu, doar din orgoliu, ai facut compromisuri. Nu cred ca e persoana in lumea asta mare(atat de mare) care sa nu fi avut vreodata orgoliu, cu atat mai mult profesional. nu te sfii sa le recunosti pe toate. considera-l un exercitiu de autocunoastere!
Atunci cand suntem multumiti si pretuim munca noastra, avem, inevitabil, nevoie de orgoliu. Asa cum avem nevoie de mancare, apa, iubire, sex, securitate si multe altele(aici stii tu mai bine de ce ai nevoie), asa avem nevoie si de orgoliu profesional pentru a nu ne rata cariera. Acesta ne determina sa mergem mai departe, sa dam nastere unui sentiment de incredere. Consider ca avem orgoliu profesional doar atunci cand ajungem sa ne cunoastem foarte bine propria persoana, propriul potential sau propriile sacrificii pe care suntem dispusi sa le facem.
Nu percep orgoliul un defect. Desigur, mandria exagerata ori trufia poate duce la deziluzie. Te poti supraestima fara justificare, iar acest lucru duce uneori la insucces, poate chiar la esec total. E bine sa exageram, dar in anumite limite. E bine sa fim orgoliosi, dar cu o anumita masura. Am convingerea ca, aceasta masura, acest apogeu al orgoliului defera de la un caracter la altul. Categoric limita orgoliului meu difera de limita ta. Astfel imi explic limita pana la care unii dintre noi pot ajunge... telurile pe care nu am fi crezut vreodata ca le va atinge cineva sunt duse pana la capat in cele din urma - spre uimirea noastra. E ca o linie de finish dintr-o cursa de 50m garduri de pe un stadion. Cu totii alergam sa depasim primii banda trasata, dar nu toti avem aceeasi determinare, aceeasi dorinta pentru a castiga.(consideram gardurile obstacolele carierei si in primul rand celelalte persoane care, prin actiunile lor dau nastere la orgoliul nostru) Se poate ca in unele cazuri sa ne dorim castigul numai si numai din orgoliu. De ce cred asta? Paaaai...uite iti dau un exemplu. Esti campion olimpic la stiu eu ce probe atletice, iar tie iti lipseste un titlu neinsemnat de la ceva concursuri nationale. Nu ti se pare normal ca...din orgoliu profesional sa te pui pe treaba si sa iei si acel ultim titlu care-ti lupseste din palmares? As putea da multe, multe exemple, dar as fi prea subiectiva si s-ar putea ca articolul sa deranjeze , iar nu acesta e scopul lui(de aceasta data!:)) ) Revin la ideea de mai sus despre masura orgoliului.
Totusi, fara orgoliu poate nu am atinge succesul, pentru ca lipsa orgoliului profesional ar insemna frica, abandon, inferioritate. Uneori castigul moral vine impreuna cu cel material, profesional.
Am depus din orgoliu pur sacrificii pentru/in cariera profesionala la care nu m-as fi gandit niciodata ca le voi realiza. Orgoliul mi-a dat setea de succes sau setea de realizare profesionala.
Un om orgolios este acela ce se respecta pe sine si isi impune in acelasi timp un anumit grad de respect din partea celor din jur.(nu uita, iti vorbesc despre orgoliul profesional, nu despre acela pe care il stim noi toti ca se numeste mandrie exagerata ori trufie)
Sunt de parere ca orgoliul profesional e benefic atunci cand cineva arunca/zvarleste cu noroi in munca si stradania noastra, iar noi continuam sa facem fata piedicilor ce ne apar in cale. In acele momente e nevoie de o scanteie ce ne va da avantul pentru a lupta, pentru a invata sa fim mai puternici, sa nu ne lasam niciodata infranti. Sa ai orgoliu profesional inseamana sa ai curaj, incredere si speranta. Daca nu am avea orgoliu am ceda poate, ne-am da batuti; uneori nu am mai munci poate pentru succesul nostru.
Fara orgoliu nu as fi putut realiza succesul profesional de care ma bucur si acum.(ce chestie...acum imi dau si eu seama) Am convingerea ca, uneori, marile succese pornesc si de la orgolii launtrice; pornesc din perceptii si idei cladite in constiinta noastra.
Orgoliul da nastere unor vise si creeaza in acelasi timp finaluri fericite, cu teluri atinse.

Pastreaza-ti orgoliul profesional intr-un buzunar ascuns si scoate-l la lumina doar atunci cand e nevoie!

Articolul vine intr-un moment in care eu am nevoie mai mult ca oricand de ...orgoliu profesional...

Învaţă să te opreşti... învaţă să regăseşti infinitul !

Revin pe blog destul de repede pentru că...mi-am făcut timp "liber". Am spus şi eu în sfârşit STOP la toate nimicurile cu care îmi încărcam timpul şi viaţa... fără să vreau poate mi-am dat seama că e timpul să mă opresc din toate. Ar trebui să stau câteva ore bune şi să sterg de pe lista plină de preocupări tot ce nu mă ajuntă şi tot ceea ce nu îmi e necesar să fac. Mi-am spus pur şi simplu STOP şi am început să mă bucur mai mult de orele şi minutele din zi. Mă gândeam că dacă acum, la 17 ani, nu îmi permit să risc şi să îmi clădesc existenta din spontaneitate, când voi mai putea face asta, dacă nu acum? Acum înveţi să fii spontan, să nu ai legi, să nu ai restrcţii, dar să trăieşi totuşi cu capul pe umeri!
E frustrant atunci când eşti nevoit să te opreşti din ceea ce făceai. Sigur ţi s-a întâmplat să urmezi un drum mult prea greu, cale pe care ai crezut că o poţi urmări şi... până la urmă să îţi dai seama că trebuie să renunţi(încearcă să-ţi aminteşti acele momente...s-ar putea să te ambiţioneze) Totuşi, raţiunea ne spune să ne oprim, să lăsăm naibii toate nimicurile care nouă azi ni se par importante şi să punem mai mult suflet în lucrurile ce contează cu adevărat... pentru anii ce vor veni. Ceva în noi nu mai funcţionează aşa cum trebuie şi răscoleşte un gând... o idee care tot sapă în mintea noastră până când avem curajul de a ne pune întrebarea:"Pentru ce fac toate astea? Pentru cine?". Ne pune întrebarea...rămânem tăcuţi...încercăm să găsim răspunsul şi, la un moment dat, răspundem (dar nu e răspunsul pe care l-am fi dorit noi să fie). Ne răspundem că...mai tot ce facem în viaţă este pentru X, pentru Y, pentru că W ne-a rugat, iar pe K trebuia să îl ajutăm cu mai ştiu eu ce chestie. Şi uite aşa descoperim că... facem multă trebă pentru alţii; îi punem pe alţii pe primul loc şi uităm de noi. Nu spun că nu e bine să ne implicăm în acţiunile, activităţile şi problemele celor de lângă noi... e mai mult decât bine!!! E perfect, ideal şi foarte frumos când încercăm să ajutăm, când ne implicăm. Problema e atunci când depăşim măsura! Încercăm să ne depăşim propiile puteri...vrem să fim super-eroi. Vrem să încheiem 50 de contracte pe zi, să edităm 50 de poze pentru 49 de clienţi, vrem să pictăm 17 portrete şi să facem prăjituri pentru musafirii ce vin la cină astăzi.(exemplele îţi apartin...ai tu lista proprie de super-activităţi) Uităm pur şi simplu că ziua are doar 24 de ore...numai 1440 de minute. Oare cât din aceste minute le petrecem aşa cum ne place nouă - la intensitatea şi plăcerea maximă?
Ne dorim să facem de toate, pentru toţi! Ok...e bine ca ne dorim! Doar că... între dorinţă şi faptă e un drum lung! Ne dorim prea multe şi încercăm să facem tot atât de multe...şi uite aşa ne pierdem zilele şi anii şi prietenii poate...şi legătura cu noi înşine! Uităm cine suntem pentru că ne lăsăm orbiţi de activităţile cotidiene şi uităm de fericirea nepalpabilă deoarece încercăm să modelăm "fericirea materială". Vrem să clădim un mute de bani, un munte numai şi numai din materialism. Şi dacă facem asta... unde mai e esenţa şi farmecul vieţii, bucuria unei noi zile sau... candoarea tinereţii? Sunt mai mult decât convinsă(şi asta pentru că am simţit piţigătura pe propria-mi piele) că peste 10 ani nu mă vor influenţa cu nimic notele pe care pe primesc acum, hainele cumparate la 17 ani, telefonul sau laptopul primit cu mai ştiu eu ce ocazie. Ne bucurăm acum că le primim; considerăm că sunt "lucruri importante", de bază...dar cu siguranţă că farmecul liceului, al adolescenţei şi al vieţii nu stă în ceva notă de cacat primită sau în telefonul mobil ce găteşte singur şi spală vasele!!! Acestea sunt lucruri trecătoare...nimicuri! De aceea e nevoie de spontaneitate, de sentimente... e nevoie să facem ceea ce ne place şi mai ales atunci când simţim noi că avem nevoie să evadăm din lumea asta virtuală plina de muncă, muncă şi iar muncă. Trebuie să fugim cât mai departe de zilele în care devenim sclavii muncii noastre şi sclavii timpului. Timpul îl putem opti...oricand! Îl opresc de fiecare dată când viaţa pare un infinit, când fac ceea ce îmi place şi ceea ce simt cu sufletul că-mi va aduce mulţumire deplină. Sunt lucruri mărunte, dar care mă bucură mai mult decât orice telefon primit, orice haină cumparată sau orice notă care aparent îmi va face vacanţa mai fericită.(mă abţin de la subiectul note...de 2 luni mă tot abţin să nu-ţi descriu ipocrizia unora, dar va veni şi timpul în care se vor da cărţile pe faţă şi cei ce au mizat pe incultura şi neştiinta altora vor pierde totul -moral- , iar cei ce jucau cinstit vor caştiga miza cea mare)
Nu ne mai amintim unde regăseam infinitul pentru că ne creem o lume finită, o lume guvernată de legi, de restricţii şi ore fixe. Ne lipim şi nu mai vrem să aruncăm din gură sintagma "nu am timp" sau..."am treabă". Muncile la care ne înhămăm sunt precum un drog... ştim că ne face rău, ştim că nu ne ajută cu nimic şi ştim că ne formează o lume virtuală, o lume care nu e a noastră! Aşa cum cei ce suferă de această boală trec printr-un program asiduu al dezintoxicării, aşa şi unii dintre noi trebuie să trecem printr-un program impus de raţiunea noastră, de vocea înăbuşită ce urlă dinauntrul nostru "las-o mai moale!!!". Nu mă refer aici la ambiţie, la ţeluri...la curaj şi determinare. În acele cazuri, vocea care ne spune "las-o mai moale" e frica de eşec şi neîncrederea stabilită în gândul nostru. Mă refer acum la...exagerarea, imaginea ireală pe care noi ne-o formăm despre capacitatea şi măsura la care credem că vom face faţă.
Precum drogu...tragem...şi fumăm...şi ne place...şi mai vrem...şi ştim că nu e bine! Muncim...tragem ore în şir noaptea... ne place pentru că există câştig material...vrem să câştigăm mai mult, dar ştim că nu e bine pentru noi. Şi atunci...dacă ştim că nu e bine, de ce mai ducem aşa o viaţă? De ce nu avem curajul să ne oprim şi să ne întoarcem asupra trecutului...să avem curajul de a ne uita în oglindă şi de a spune că... nu am mai avut de mult timp liber, nu am avut timp de noi, de prieteni...de lucrurile care ne plăceau cu adevărat şi care ne făceau să fim fericiţi. E chiar greu şi... trist să ajungem la aşa concluzie, dar trebuie! Trebuie să spunem STOP la tot ceea ce anihilează plăcerile noastre.
Am văzut mulţi oameni care zi de zi sunt vii doar fizic... bucuria interioară nu mai există; nu mai există bucuria pentru o nouă zi, fericirea pentru un nou anotimp... emoţia unei alte clipe. Îi văd zilnic - îi văd dimineaţa cum merg la servici... cum privesc îngroziţi ceasul şi grăbesc teribil pasul ca şi cum timpul i-ar împinge de la spate. Nu imi place când îi văd...mă cutremură de-a dreptul! Mă gândesc că...aş putea să ajung şi eu ca ei. Mi-e frică doar de gândul că aş putea fi vreodată condusă de timp, de legi, de muncă...de iluzia vieţii materiale. Încerc încă de pe acum să stopez tot ceea ce nu îmi place şi încerc să învăţ să mă las condusă de... sentimnte.
Cineva mă învăţa acum 2-3 ani să am încrede în sentimentele mele, în trăirile pe care le am... să nu mă las dusă de val şi să spun NU hotărât atunci când nu îmi place ceea ce fac! Îmi spunea să nu lupt împotriva curentului gândurilor mele... ar fi o lupta între mine şi morile de vânt. Astazi, când am spus din nou STOP, mă gândeam la acel sfat... am avut încredere deplină în feelingurile mele şi am avut de câştigat, de cele mai multe ori! Chiar şi azi când am spus STOP... am gândit mai întâi cu şi...bine am făcut!

Ce să înţelegi din articol? Care e ideea principală?
Eu aş vrea să înţelegi că, uneori, trebuie să avem anumite limite. Trebuie să ne amintim că suntem oameni şi nu le putem face pe toate. E bine să ne depăşim aşteptările, dar nu e cazul să exagerăm. Tot timpul trebuie să avem un colţ doar al nostru şi activităţi din care să rupem fericirea, speranta, bucuria şi încrederea în noi pentru că doar aşa ne putem bucura din plin de fiecare zi.
Încearcă să-ţi regăseşti infinitul... permite-ţi să faci ceea ce îţi place cu adevărat. Fii Spontan!!! Renunţă la legi şi la restricţii... lumea nu e guvernată de legi, legile sunt încălcate mereu! Lumea e un infinit, fără graniţe! Aşa cum e şi ziua de mâine - un tărâm necunoscut, fără graniţe şi restricţii...numai al nostru, gata de explorat!



Fii spontan! Şi azi...şi mâine...şi la noapte!

Generaţia-n blugi...trecut, prezent şi viitor !

E weekend şi mă bucur nespus că a trecut în sfârşit de ora 2. De acum o săptămână visam la aceste clipe(parcă sună a exagerare..."visam la aceste clipe"). E impropriu spus că...visam...îmi doream doar să treacă săptamana repede, indiferent dacă zilele ar fi trecut cu bine sau mai puţin bine. De ce vroiam asta? Pentru că...m-am săturat de şcoală până peste cap!(acum 5 ani puteam să bag mâna în foc şi să pariez că niciodată nu voi spune asta...ce copilă "neiniţiată" eram) M-am săturat de exagerări, de ipocrizia unora(nu spun mai multe)...m-am săturat să îmi ocup timpul cu tot felul de proiecte, activităţui(ce s-au dovedit şi extra"şcolare") şi alte măgării, timp în care aş fi putut foarte bine să mă pregătesc pentru ceea ce contează cu adevarat pentru mine şi ceea ce e important pentru mai încolo(în mare ţine şi de scoală). În articolul ce va urma nu mă voi referi la procesul strict de învăţare, ciclicitatea şcoală-acasă-somn-şcoală-acasă-somn ci la exagerările de care m-am lovit în ultimele săptămâni.
Îmi e aproape silă când aud pe cineva afirmand următoarele:"generaţia de azi nu mai învaţă nimic; sunt incapabili, nu citesc...şcoala nu mai e ce era pe vremea noastră!" . Pfff...păi bine şi spun...şcoala nu mai e ce era pe vremea lor; e mult mai mult de atât...e un alt nivel(categoric mai ridicat la unele discipline) decât cel de care s-au "lovit" cei ce afirmă tot ce le taie capul despre noi, "generatia de idioti din ziua de azi". Acelora ce sunt atât de siguri pe afirmaţia lor le spun că tinerii talentaţi, deştepţi, cu zeci de cărţi în ghiozdan şi evident bine pregătiri există cu duiumul în toată România. Problema este că ei nu i-au întâlnit şi le recomand(îţi recomand dacă şi tu te înscrii în categoria acestora) să treci câteva ore pe la un liceu bun din oraşul tău şi vei vedea atunci cât de schimbată e şcoala din ziua de azi.(de reţinut: liceul bun nu e acela în care se filmează bătăile dintre fete în orele de istorie sau bătaia dintre elev şi profesor din ora de mecanică, pentru ca mai apoi să fie puse cu bucurie pe youtube, iar apoi pe toate posturile TV şi la ştirile de la ora 5)
Uităm uneori că "tăcerea e de aur" şi ne băgăm în seamă cu afirmaţii tâmpite(chiar nu are rost să mă gandesc la un sinonim neologic "frumos" - tâmpit e cuvantul potrivit) si numim în toate felurile generatia care, cu sau fără voia voastră, vă va da la bătrâneţe pensia!
E normal să fim diferiti de imaginea liceenilor de acum 20 de ani! Atunci era în primul rând comunism, aveaţi toţi restricţii - erau securişti şi în budă. Acum? Acum ce mai e? Nu mai e nimic din ce era atunci şi evident că se schimbă şi calitatea învăţământului, iar cei ce trec prin băncile şcolii se raportează astăzi la alte valori. Aş putea da muulte, muulte exemple cu exagerarile pe care le-am auzit chiar azi la şcoală, dar ar fi mai bine pentru mine să omit acest lucru.(am tăcut şi acolo, tac şi aici...)
Cum îmi explic eu faptul că toată lumea ne subestimează şi toţi nu au încredere în generatia de mâine? păăăi... într-adevăr în ziua de azi sunt mulţi aceia care sunt "oile negre" şi reprezintă un exemplu negativ pentru cei mai mici decat noi(dar sincer... acum 20 de ani nu era aşa? ) Era exact aşa, doar că nu ieşeau în evidenţă aşa cum o fac acum - evident nu le permitea sistemul. Astăzi, când toţi pot face ce ne taie capul(şi le taie unora foarte multe) mulţi dintre ei încearcă să fie mai grozavi prin prostie. Îmi amintesc incidentul de acum câteva zile din troleibuz: mă întorceam acasă şi la o staţie se urcă un grup de baieti(ezit să le spun adolescenţi pentru că moral, ei erau cu mult sub gândirea unui adolescent). ei - mari şi tari se dau deştepti(doar erau de la un liceu/grup şcolar în care se filmau batăile din ore) şi încep să vorbească despre numărul impresionant de cărţi citite până atunci. Dintre ei, unul deţinea recordul de a nu fi citit nici o carte şi era mândru de reuşita lui!(felicitările mele, domnule! Buzunarele noastre abia aşteaptă să furaţi peste 1-2 ani din ele) Toate acestea erau spuse nu în gura mare, ci aproape strigând - pentru a-l auzi toţi cei ce au avut onoarea de a fi în acele momente cu dânsul în mijlocul de transport în comun. Datorită acestor indivizi(teribil de gorzavi în lumea lor) care se mândresc cu incultura şi prostia ce domneşte în a lor minte, noi ceilalti suntem categorisiti drept "de-ai lor" şi se vorbeşte în termeni generali despre generaţia tânără ca fiind ipocrită.
Din păcate ipocriti sunt cei ce afirmă acest lucru despre noi. Să caute ei unde trebuie şi vor găsi mii de tineri(elevi, studenti, sportivi etc.) care depăşesc cu mult nivelul de cunoştinţe, performanţe şi abilităţi de acum 20 de ani.
Noi ne-am schimbat, voi v-aţi schimbat, copiii mei vor fi schimbaţi! Lumea se schimbă - te schimbi şi tu, fără să îţi dai seama! E cursul firesc al lumii, istoriei, tehnologiei. Nu va mai legaţi de schimbari oameni evoluati...Dacă nu vă plac schimbările, trăiti ca omul primitiv în peşteră, căci aşa era înainte!

De câteva zile am descoperit o melodie/piesa pe youtube de care m-am îndrăgostit lulea( dupa cum spunea cântecul). Se cânta atunci... se mai cântă şi acum!
Încă versurile sunt cât se poare de actuale. Tinerii asculta rock, folk si muzică bună -> îi găseşti în pub-uri, beciuri mici, pline în fiecare noapte.
Uneori căutăm cultura şi progresul în străinătate, pentru că... cei ce folosesc cuvintele "frumoase" la adresa noastră, nu ne oferă destule valori morale...totuşi, ei vorbesc despre noi; ei ştiu că noi "nu învăţăm"(deja m-am săturat de sintagma aceasta mai mult decât de "biletele şi abonamentele la control"). Noul îi enervează pe cei de vârsta a3-a şi azi, asa cum ii enerva si atunci(exista în acest caz multe excepţii şi acestea sunt oamenii care au mai făcut câte o facultate la viaţa lor, au mai citit câteva sute de cărţi bune şi...au ieşit în lume). Şi blugii şi adidaşii sunt încă purtaţi de toată lumea peste tot - ca atunci - hooopa, iar o coincidenţă. Nici părinţii mei nu mergeau la baluri să danseze tango, aşa cum nici noi nu mergem la baluri să dansam tango...dar mai bine te las pe tine să citeşti versurile muuult prea sugestive de mai jos!
Repet: sunt cât se poate de actuale!




Aici ai şi "coloana sonoră"...un click şi începe gălăgia în boxe :) Audiţie plăcută şi...atenţie la versuri!



Exista niste oameni pe care ii iubesc
Au varsta constiintei si-a partenentei mele
Se invartesc in jurul a 20 de ani
Se dau golani si smecheri si vor sa fie stele
Sunt uneori teribili si alte ori vulgari
Parintii spun adesea ca nu mai stiu sa-i creasca
Dar tineti bine minte voi ce-i scarbiti de ei
Ca ei sunt la nevoie armata romaneasca
Daca sufletul tau intelege
De la rock pan-la imnuri si rugi
Te salut tineret in adidasi
Te salut generatie-n blugi x2
Exista niste tineri marcati de folk si rock
Ce au nevoie in tara de sprijin si de toate
Si daca nu am face cultura pentru ei
Ei si-ar lua-o in taina de prin strainatate
Si noi am fost excentrici si noi am fost huliti
Nici noi n-am mers la baluri sa randuim tangoul
De ce sa trecem astazi drept niste incuiati
Pe care ii acrestem si enerveaza noul
Daca sufletul tau intelege
De la rock pan-la imnuri si rugi
Te salut tineret in adidasi
Te salut generatie-n blugï


Închei postarea de azi prin următorul citat care mie personal mi-a dat mult de gândit. Apare la sfârşitul filmului "The Girl in the Cafe" - e precum o sinteză a peliculei... îţi dau şi ţie prilejul de a medita asupra lui:
"Uneori unei generaţii îi revine povara de a fi măreaţă. Voi puteţi fi acea generaţie" Nelson Mandela, 2005

Scoala vietii... ai trecut prin ea?

Apar pe blog cu un alt articol...am iar ceva pe "suflet", vreau sa ma descarc(poate) sau pur si simplu imi e dor de blog. In articolul ce deja ai inceput sa il citesti ma voi axa pe...adevaratele valori ale vietii, moralitate, orgoliu si evident...respect!
Din pricina unor "intamplari" ciudate, dar din care am avut totusi de castigat vreau sa trag anumite concluzii. Sa sesizez poate unele greseli ale "oamenilor mari". Eu...mai am multe, foarte multe pana sa fiu "o tantii", pana sa imi controlez viata cu propriile-mi forte, dar totusi ... pot sa imi dau seama de ce e bine si ce e rau! De ce e frumos si ce e urat...de adevaratele valori ale vietii! De numai cateva zile...cineva imi amintea de "scoala vietii". Eram totusi intr-o scoala, iar cel ce ne vorbea despre adevarata scoala, era cel ce in feicare zi da note, teste, asculta elevi sau corecteaza extemporalul, dupa cum il numeau ai nostri parinti(hartoage ce pentru noi conteaza acum... doar aparent). Nu mi-a spus multe... a spus doar atat:"daca ati ajuns aici, inseamna ca ati trecut si prin scoala vietii, nu doar prin scoala". Celor ce au constientizat macar o data ca...au trecut prin scoala vietii le spun doar atat: nu ati trait degeaba!
Ce e oare scoala vietii? Ce putem invata de aici? Ce beneficii ne aduce? Nu stiu ce beneficii iti aduce(esti diferit/a fata de mine - ai propriile dorinte si aspiratii), dar crede-ma pe cuvant ca... la un moment dat iti va aduce mai multe beneficii decat te-ai fi gandit vreodata! Vei avea perioade in care vei descoperi zi de zi lucruri noi, vei face fata unor presiuni imense, vei trece peste situatiile ce iti pun rabdarea la incercare, vei cunoaste oamenii si caracterele lor, dar mai presus de toate te vei cunoaste pe tine!
Sa ai curaj, incredere, vointa si ambitie in ciuda greutatilor si a piedicilor inseamna ca ai invatat ceva de la viata. Inseamna ca...ai invatat sa lupti - sa te ridici in picioare dupa ce viata iti da o palma si...peste catva timp sa ii dai si tu ei doi pumni! Asta inseamna sa ai ambitie - sa ai curajul sa te ridici, sa iei totul de la zero si...sa-ti atingi tinta mereu.
Scoala vietii inseamna experienta! Inseamna capacitatea de a rezolva situatii limita...de a gandi la rece. Imagineaza-ti ca...primesti o veste sau un raspuns la care nu te astepti. Cum reactionezi? Incepi sa te hazardezi, sa te uimesti de cele auzite, sa casti ochii precum doi pepeni?(nici macar cepe) Consider ca...aceste reactii demonstreaza caracterul slab - faptul ca nu esti capabil sa te controlezi, nu esti pregatit ca sa gandesti inainte de a vorbi. Uneori reactionam "ca prostii"(de-a dreptul ca prostii)...ne lasam condusi de prostie. Ei bine...daca am fi trecut prin scoala vietii prostia nu ar mai exista. Am fi invatat din greselile trecutului - am fi invatat sa ne controlam si sa gandim la rece. Sa gandim rational, lucid, cu mintea limpede; ca doar de asta suntem oameni fara dunga rosie pe spatele buletinului ... ca sa gandim lucid!
Scoala vietii te invata sa si pierzi, dar te invata sa si castigi. Uneori, e mult mai greu sa invatam sa pierdem, decat sa invatam sa castigam. Nu vrem sa acceptam ceea ce suntem si ceea ce am pierdut. Bucura-te mai bine chiar si atunci cand ai pierdut! Vei invata din greseli, iar a2-a oara nu vei mai pierde.
Cand afirma acea persoana despre noi ca "am trecut prin scoala vietii" nu se referea doar la "cele facute de noi pana atunci" ci...se referea la cele invatate de noi inafara scolii. Respect corectitudinea si curajul de a recunoaste ca...viata are scoala ei, iar educatia are alta scoala. Era a2-a oara cand, acel om, imi vorbea despre valorile vietii, ma incuraja prin vorbe putine, dar mari. Era doar a2-a oara cand...intalneam acea persoana, dar auzisem despre firea calda si bunatatea cu care acesta incuraja si dadea speranta celor ce au absolvit in viata putin din clasele vietii. Nu are importanta daca in viata esti primul, al 2-lea, cel din mijloc sau ultimul. Conteaza ca ai avut curaj sa participi, sa cauti experienta, sa cauti sa ramai cu ceva din actiunile tale.
Sa treci prin scoala vietii inseamna si sa... stii multe, sa vorbesti despre multe, sa dai sfaturi, sa interpretezi vorbe, sa gandesti,sa vorbesti si sa scrii mai intai cu sufletul, din emotile traite. Din fiorul ce te-am patruns de atatea ori...
Poti sa ai un trecut bogat, plin de aventura si tot ce vrei, dar sa lasi uitarii totul. Sa nu inveti nimic din trecut, sa nu te bucuri de trecut, sa uiti de oamenii care ti-au pus mana pe rana(oameni al caror comportament l-am putea aplica si noi). Toate astea inseamna sa nu fi invatat nimic de la scoala pe care viata ti-o ofera! Dupa ce treci prin astfel de experiente si mai ales, inveti ceva din ele...esti altfel; te simti diferit - esti mai matur! Gandesti intai cu capul, iar sa gandesti cu capul nu inseamna sa...stai tot timpul inchis in casa, sa nu bei, sa nu te indragostesti, sa nu inveti, sa nu sari cu parasuta, sa nu risti, sa nu ai aspiratii, sa nu ai teluri marete...sa nu iti traiesti viata. Nicidecum! Inseamna toate astea, dar facute cu responsabilitate! In astfel de momente descoperi candoarea si sensul vietii, adevaratele valori ce nu se limiteaza doar la partea materiala(poate nu se rezuma deloc la tot ceea ce e palpabil), ci e vorba de mai mult. Daca ajungi sa descoperi lucrurile in care te ragasesti pe tine si lucrurile in care crezi cu adevarat, consider ca ai trecut prin scoala vietii! Ai ales dintr-o paleta bogata de optiuni ceea ce iti place si mai ales ai curajul sa spui ceea ce iti place, sa demonstrezi ce vrei cu adevarat si SA LE INCHIZI GURA ALTORA prin ceea ce faci doar pentru ca TU POTI, TU ITI PERMITI - TU AI TRECUT PRIN SCOALA VIETII!




"Studiile uitate si neglijate nu sunt totdeauna cele mai rele: uneori sunt chiar cele mai bune. Cultura este ceea ce ramane dupa ce ai uitat ce ai invatat."

An Nou...2010

Se încheie anul...cele 365 de zile din 2009. Evident că vor spune toţi:"ce repede a trecut"...ei bine, timpul trece la fel de repede. Ţine doar de tine dacă ştii să faci plăcută trecerea lui sau mai puţin placută. Cum a trecut pentru mine? Încet, dar în acelaşi timp repede, pe nesimtiţe, dar uneori şimteam mai tare ca oricând menghina trecerii timpului. Totuşi...a trecut cu bine. A fost frumos 2009! Am învăţat multe...mult prea multe lucruri!

Cu toată sinceritatea şi evident bucuria trebuie să recunosc că...din 2008 s-a cam schimbat totul, iar anii sunt din ce în ce mai buni pentru mine! Asta poate şi datorită vârstei. Aşa cum 2008 a fost pentru mine "începutul anilor buni", aşa sper să fie şi pentru tine 2010...începutul unor ani şi mai buni, şi mai frumoşi, şi mai plini de bogăţie! Unii îşi doresc bani, maşini şi "femei", alţii vor doar sănătate şi fericire, unii vor succese profesionale, alţii putere şi popularitate. Crede cu adevarat şi le vei avea pe toate!

Eu sper să ai în noul an tot ceea ce preţuieşti cu adevarat şi tot ceea ce te bucură din plin!
Toate dorinţele să ţi se împlinească!(de la cea mai nesemnificativă până la cea mai arzătoare)
Să ai tot ce vrei tu să ai - realizările la care visezi de ceva vreme!
Să înveţi în noul an mai mult din greşeli, să arunci uneori şi o privire asupra trecutului, să înfrunţi prezentul cu mult curaj şi să fii pregătit/ă pentru viitor!
Fără sănătate...nu putem face nimic! Sper ca anul ce vine să îţi aduca multă, multă sănătate, prospeţime şi puritate.
Prietenii să-ţi fie mereu alături, aşa cum ţi-au fost şi până acum! Să ai sufletul bun, deschis şi curat...să fim mai buni!

Bucuraţi-vă de viaţă în noul an aşa cum se cuvine...zi de zi, clipă de clipă!

Să fiţi iubiţi!

An Nou Fericit şi La Mulţi Ani !


Cu prietenie,
Andreea Cîra