Plângi zâmbind?

Plângi zâmbind? Ţi se întâmplă să zâmbeşti, să vrei să pari fericit doar pentru ca cineva să nu te întrebe... "de ce"? Ţi se întâmplă să spui "sunt bine", dar în sufletul nu pare totul atât de "bine"?
Atunci plângi cu zâmbete; plângi atunci când esti doar tu, atunci când esti doar tu cu propria-ţi durere. Când sunt şi alţii, zâmbeşti, încerci să îţi afişezi o altă faţă, o altă viaţă, o altfel de bucurie... Ei cred că tu zâmbeşti, dar în adâncul tău plangi în hohote arzătoare, te zbaţi să nu inbucneşti precum un vulcan, precum un uriaş de lavă ce spulberă tot ce-i stă în calea fericirii. E greu, treribil de greu să te ascunzi după un paravan... să-ţi împarţi ziua în realitate şi iluzie, în lacrimi şi zâmbete.
Toate acestea până la un punct, până atunci când spargem frica de a fi corect cu cei pe care înainte îi minţeam pe faţă. La un moment dat ajungi la o limită, la un maxim al puterilor tare când trebuie să urlii, trebuie să plângi în faţa tuturor, să spui că într-adevar nu îţi e chiar aşa de bine, să spui că pur şi simplu nu mai poţi aşa. Pentru că trebuie să decazi ca mai apoi să te poti ridica... trebuie să fii jos ca să poţi urca!
Trebuie să te laşi înfrânt de ei, de răutaţile lor, de veninul cu care ei arunca în tine, pentru ca mai apoi să renaşti din propria-ţi cenuşă precum Pasărea Phoenix... să te naşti din dorintă, într-o lume de basm. O lume nouă, reală, mai bună, mai corectă!
Da, asta e lumea de basm pentru mine! Lumea mai bună, lumea reală şi lumea corectă! Lumea în care avem curajul să spunem că nu suntem cei mai buni, dar să îi lăsăm pe alţii să fie, lumea în care avem curajul să îi felicităm pe alţii, lumea în care avem curajul să recunoaştem că nu ne-am făcut treaba. În acele momente în care îţi dai seama că nu trăieşti acolo unde ţi-ar plăcea, acolo unde ai merita poate, nu îţi rămâne decât să...plângi cu zâmbete, pentru a nu-i întrista pe cei pentru care lumea din jurul lor este...o lume corectă, bună, reală. Plângi, meditezi, înveţi...din greseli, dar şi din ceea ce faci bine. Te pregăteşti pentru urcuş, pentru ridicare, pentru renaştere... Te pregăteşti să le areţi celor ce au aruncat cu noroi în munca ta cine sunt ei cu adevărat; cât de lipsiţi de viaţă, de caracter şi de personalitate sunt ei, în lumea asta deja aproape nevie şi strangulată de atâta răutate. Mi s-a spus iar că lumea e rea şi nu pot să înţeleg de ce? Te intreb şi pe tine... de ce? De ce unii nu se bucură de viaţă, te timpul scurt pe care îl au, de ziua de azi... de farmecul iubirii, de farmecul corectitudinii, de farmecul competiţiei corecte... de farmecul de a fi om! E un farmec de care unii dintre noi avem parte, altii nu... Unii dintre noi avem bucuria de a fi oameni cu suflet, cu coloană vertebrală, cu raţiune şi gândire superioară animalelor! Avem chiar şi bucuria de a avea puterea să renaştem, să ne ridicăm în picioare şi să mergem mai departe...


Şi vreau să-ţi mai spun doar atât... e grozav de frumos să te simţi cu mult superior moral tu, la 17 ani, faţă de ea, la 35-40 de ani... E teribil să ştii că după nici două decenii de viaţă ai raţiune, ai bun simţ în primul rând şi... încă mai eşti corect!!! Cu tine şi...cu cei cu care concurezi!


P.S. Râs cu plâns cacat de mânz!!! Aşa că...nu mai zâmbi atunci când plângi ci doar zâmbeşte!!! Din tot sufletul, cu toate simturile şi toată bucuria ta!!!