Iti place ziua de luni?

Buna seara doamnelor si domnilor, domnisoarelor si domnisorilor...sau buna seara prieteni? Aleg mai bine a doua varianta.
Am sa crap azi usa blogului doar putin, cu un articol despre LUNI. Da, azi e luni, inceput de saptamana, dupa weekend, chefuri, betii, ore petrecute in intimitate cu... cine ne-am simtit noi bine sau mai stiu eu ce alte nebunii fara copii. Lista poate continua despre activitatile tale de weekend(te las pe tine sa o faci in minte).
Am primit azi un mail de la un domn psiholog ce ma ajuta sa imi descopar vocatia. Si imi punea intrebarea :" Iti place ziua de luni?". Tot el spunea ca, nu te poti lupta cu ziua de luni daca nu iti place ceea ce faci. Frumos, foarte frumos spus. Scurt si la obiect si imi mai si da de gandit interogatia. Am stat si m-am gandit bine...
Eu una, am toane. Azi imi place luni, saptamana viitoare nu imi place luni. Azi nu mi-a placut. M-am tot framantat majoritatea weekendului si ma tot gandeam cu groaza la ziua de azi. Ce prostie...sa iti fie groaza de o zi de luni! Asta nu e bine, cu siguranta nu e bine...mai am de lucrat la farmecul zilei de luni.
Dar tie? Tie iti place LUNI?
Un lucru e clar: atunci cand imi voi alege jobul, voi avea grija sa imi placa si ziua de luni. Ii respect pe cei ce spun :"mie imi place la munca, imi fac meseria cu drag" si respect in primul si in primul rand profesorii care spun asta. Mi se pare incredibil de frumos sa iubesti ceea ce faci si cu atat mai mult cu cat...e nevoie de multa pasiune pentru o astfel de meserie. Chiar miercuri am intalnit unul si... mi-a facut parca seara mai frumoasa sau cel putin ora petrecuta in compania-i. Stima ei!
Hai sa facem sa ne placa luni! Sa mergem fericiti la munca, scoala, cumparaturi si sa ne bucuram pentru ca... am mai prins inca un inceput de saptamana minunat. Dupa luni urmeaza marti. Maine ce-o mai fi?



P.S. NU LASA PE MAINE CE POTI FACE AZI! CHIAR TIN MULT SA ITI REAMINTESC ZICALA VECHE DIN COLIPARIE

Doar atunci mă vei cunoaște cu adevărat…

Primesc cu o săptămânp în urmă o provocare inedită: un eseu cu titlul “De la minus la plus infinit”. Stau nemișcată în banca mea, după care îmi simt parcă îndesate în minte tot felul de gânduri și teorii matematice, dar ceea ce m-apasa cel mai tare era propria-mi teorie. Da, am și eu o teorie! Sunt poate cel mai mare matematician… cu siguranță sunt! Sunt cel mai mare matematician al lumii mele, al graficului vieții mele. Am descoperit operația de adunare, de înmulțire sau combinările.(asta doar ca să vă aducă-cititorilor- zâmbetul pe buze) Am descoperit numerele naturale și încă le descopăr. Ziua de azi e al 6699-lea număr pentru mine. (am stat ceva să-mi calculez intreaga viață...an bisect, zile și luni din an, dar e pe bune cifra-am 6699 de zile!) 6699 … cu toate că am ajuns la un număr ce nu trece nici măcar peste un million, pot să afirm cu încredere că “am ajuns la infinit!”. Nu te gândi că eu sunt un extraterestur niciodată nascut, iar fiecare zi a mea însumată este chiar numărul la care eu am ajuns. Doar așa aș putea atinge infinitul, fie el cu plus sau cu minus… adunând la – infinitul meu câte o zi. Asta mă învață matematica… infinit + ceva= infinit și viceversa. 6699 sunt zilele pe care eu le-am descoperit până acum dimineață de dimineață, iar printre toate acestea, au fost nopți, zile sau săptămâni în care eu am fost infinitul pentru mine sau pentru alții.

Matematicieni, savanți, oameni de cultură, filosofi, profesori, cercetărori, toti se întreabă mereu dacă infinitul este finit? Dacă nemărginitul este mărginit, dacă nevăzutul este văzut? Eu le-aș răspunde că este așa cum vrei tu să fie. Dacă eu vreau să văd viața mea finită, fără valoare, farmec și speranță, am să-mi duc existența într-un gol al sufletului meu, trăind fiecare zi fără a face ceea ce îmi aduce mulțumire și satisfacție deplină. Însă, luptând zi de zi pentru ceea ce îmi place, răzbind și trecând peste toate ecuațiile vieții de multe ori cu zeci de necunoscute, simt că ajung mai aproape de infinit. Ajung doar sau oare chiar îl ating?

Nu am să pot pune niciodată pe hârtie absolutul meu, infinitul fericirii mele, limitele pe care nici măcar nu mi le cunosc, dar am să pun pe hârtie infinitul matematic. Ia un compas, verifică dacă are mina, ia o foaie, caietul de biologie de langă tine, cartea ce stă de o săptămână pe birou sau harta pe care te chinui s-o înveți la geografie și trasează un cerc. Mai roteste încă o dată compasul, apăsând și mai tare. Vezi bine conturul? Ești sigur că îl vezi? Ei bine, vezi tocmai conturul infinitului! Ai desenat infinitul! Tu, cu mâna ta, în încăperea în care tocmai te afli, citindu-mi gândurile. Nu uita: un cerc are o infinitate de puncte. Tu, ai trasat un cerc, deci ai trasat și infinitul. Felicitari, l-ai atins… doar pe hârtie!

Pledăm mereu pentru știință, pentru gândirea rațională, pentru cercetare și studiu, dar uităm de multe ori faptul că toate întrebările, toate tainele și misterele lumii se află în noi și în mintea noastră. Și asta ne fură din farmecul vieții. Ne creăm de multe ori o lume ireală, în care cercetăm lucruri ce nici măcar nu există, ce nu sunt concrete. Încercăm să definim abstractul, cu toate că e paradoxal ceea ce facem, încercăm să filosofăm filosofii, cu toate că e inutil să ne prefacem că înțelegem în totalitate lumea lor. Încercăm să facem orice altceva, evităm mereu să ne descoperim pe noi. Nu avem curajul de a porni în căutarea fericirii noastre, de a lumina întunericul unei vieți monotone și moarte, pentru a găsi esențele ce ne aduc spontaneitate. Ezităm să ne descoperim pe noi, să ne descoperim pasiunile, să descoperim ceea ce ne place să facem cu adevarat sau locurile din care ne umplem pur și simplu de energie.
Viața noastră e un grafic. Abscisă, ordonată, origine și noi, graficul unei funcții ce șerpuiește nebună prin cadranele creionate. Știm cu totii, viața e frumoasă și grea, e grea și frumoasă. Are urcușuri, are coborâșuri. Are zile frumoase și zile mai puțin bune. Momente în care pierdem pe cineva drag și momente în care un nou suflet ne aduce o rază de lumină. Deci, monotonia funcției noastre este foarte complicată. Azi crescătoare, mâine descrescătoare; acum ating minimul, imediat devin crescătoare și, am un maxim. Însă nu există maxim fără minim. Nu există minim fără o funcție ce descrește pentru ca mai apoi să devină crescătoare și invers. Înseamnă că, toate-n lume au perecte; că nu există negru fără alb, că nu există noapte fără zi, că nu există toamnă fără primăvară, nu există soare fără lună, zâmbete fără lacrimi, plus fără minus, fericire fără tristete sau succese fără eșecuri. Carl Gustav Jung, unul din autorii care au scris cele mai frumoase rânduri din psihologie despre descoperirea vocației afirma că:” Doar toamna va arăta ce s-a sădit primăvara și abia seara se va vedea clar ceea ce a început dimineața." Va exista atracție magnetică doar atunci când va fi plus și minus. Doar atunci va exista o axă a numerelor când vor fi și minusuri și plusuri, minime și maxime.

Un lucru e sigur: viata mea nu ar fi uneori presărată cu momente în care ating infinitul fericirii fără a trăi și clipele în care ating infinitul abisal al deznădejdii. Reușita nu ar mai fi aceeași dacă drumul între minus infinit și plus infinit nu ar fi presărat cu hopuri, greutăți și zile mai puțin însorite. Farmecul nu ar mai fi același dacă aș trece într-o fracțiune de secundă de la minus, la plus infinit; dacă aș ajunge într-o clipă la sentimentul absolut de mulțumire sufletească. Iar pentru ca viața să aibă gust, sare și piper, cineva a inventat  munca și cam din aceeași perioadă datează și perseverența. Munca și perfeverența, ele ne duc pe culmile succesului, pe umerii infinitului, în vârful piramidei. Am fost și eu acolo jos, printre oamenii simpli, fără idealuri în viață, fără curajul de a ținti cât mai sus, fără speranță și încredere. Aveam și eu o viață monotonă, făra pic de esență. Învățam doar despre alții, îi studiam pe ceilalți și nu aveam niciodată curajul de a mă studia pe mine, de a mă descoperi pentru ca mai apoi să mă bucur de felul meu de a fi. Atunci, decădeam nebunește într-o lume ce îi privea tot timpul de jos pe cei ce erau acolo sus, bucurându-se de lucrurile mărunte, de razaele de soare, de fiecare zâmbet aruncat pe stradă și fiecare dorință fluturată în vânt. Dar într-o zi, totul a devenit schimbare. Pe axa vieții mele a apărut o origine, a aparut o altă gândire, o mentalitate ce m-a făcut să urc încet, dar sigur în lumea celor ce priveau totul de sus. Am trecut de partea celor ce aveau propria viziune despre lume, despre viață și despre tot ce reprezintă farmecul existenței. Mi-am încleștat  atunci mâinile în muncă, iar perseverența a fost o parte din mine. Timpul a fugit pe lângă mine atunci precum un armăsar ce galopează nebunește înainte de furtună. Încet, începeam să mă găsesc pe mine zi de zi. Descopeream ceea ce îmi plăcea să fac cu adevărat. Atunci, am atins jumătate din infinit. L-am atins pentru că, descoperisem deja care sunt pasiunile mele, deslușisem că îmi place atât de mult să cunosc lumea, fie ea și virtual. Punctul de pe grafic care sunt eu, avea deja abscisa care era tocmai plus infinitul. Urma ordonata. Care să fie oare? Ce-mi mai lipsea dacă totul era perfect, dacă mă descoperisem deja pe mine? Urma ca eu să am curajul să țintesc mai departe, să privesc și mai sus. Să continui să fac ceea ce-mi aducea bucurie. Și am răzbit, fie că erau nopți nedormite și dimineți în care pe geam nu mi se arăta macar o fărâmă de reușită. Am continuat să muncesc, să sper și să-mi târăsc după mine pasiunile ce-mi dăruiseră cele mai nobile sentimente și cele mai frumoase clipe. În sfârsit, ordonata ce lipsea devenise și ea plus infinit. Un punct  de coordinate plus și plus infinit. Am atins infinitul meu!

Sunt undeva sus, la munte. Urmăresc poteca șerpută ce mă duce tot mai sus, printre păduri de brad și ape limpezi ce izbesc nebunește pietrele alunecoase. Fac un slalom parcă interminabil printre brazii ce-mi inundă sinusurile cu mirosul de răsină. Deodată ajung în golul alpin. Traversez tunelul de jnepeni și ascult vrăjită cântecul vântului. În scurt timp dau de un lac glaciar; grăbesc pasul pentru a săruta cât mai repede apa ghețarilor topiți ce ascundeau odată stâncile impozante ale bătrânului munte. Iubesc să-mi văd obrajii îmbujorați în oglinda ochiurilor de apă! Mă simt precum copila munților... Departe, aud o marmotă chiuind. Aș vrea să vină mai aproape, să-i șoptesc povestea mea. O astept, dar nu vine… chiuiește singuratică de printre câmpul de grohotiș ce-l am în față. Mai stau câteva clipe întinsă la soare precum o târâtoare după care îmi iau rucsacul din nou în spinare. Urc încet, auzind tropăitul pașilor mei. Nimic nu tulbura armonia din care făceam parte. Marmota nu se mai aude. Sunt doar eu cu stâncile, albastrul cerului și infinitul depărtărilor. Călcam cu încredere pe comoara ce era numai a mea. Urcam încet spre înălțimi, spre locul în care mă simt o învingătoare. Mai am puțin și ajung în vârf. Câțiva pași doar. Emoția teribilă îmi ia parcă din puteri. Doresc să fiu acolo sus, în vârf, dar parcă mi-e frică. De ce am emoții? Nu apuc să cuget... deja sunt în varf! Văd întreaga lume; am propria viziune despre lume. Strig de bucurie, râd și o lacrimă se prelinge ușor pe obraz. O șterg repede și trag în piept aerul învingătorilor. Am atins infinitul! Eram încă o dată acolo unde timpul se opreste pentru mine, acolo unde dorințele mele sunt mai aproape de îndeplinire, acolo unde fericirea deplină îmi invadează toate celelalte simțuri. Inima îmi bate cu putere, știam că am reușit! Știam că sunt deasupra lumii, deasupra așteptărilor, deasupra tuturor. E ceea ce simt atunci când dansez cu vântul, când zâmbesc soarelui, când mă hrănesc cu panoramele ce-mi fac zilele mai frumoase atunci când cobor jos, în menghina orașului. Parcă visez și totuși e real. Am atins absolutul meu, am depășit orice limită și am ajuns acolo unde e infinitul meu. Acolo unde înălțimile munților, crestele semețe și legendele ghețarilor montani îmi șoptesc propria poveste despre infinit, despre nemărginire și despre simplitatea lucrurilor mărunte.

Acolo sus, la munte, e infinitul meu. Acolo se ascunde bucuria mea deplină, oaza de fericire din care ma hrănesc de fiecare dată când ajung mai aproape de stele, de lună, de soare, de toate idealurile mele… acolo eu sunt o parte din orizont.

Tânjesc mereu după infinit, vreau să fie la mine acasă, să îl port mereu în buzunar. Nu-l voi avea niciodată așa. Dar îl am mereu în suflet, cu toate că nu pot pune mâna pe el. Totusi, îl simt adânc în tot ceea ce fac. Căci infinitul meu nu e ceva material și nici al tău nu trebuie să fie! Descoperă-l dacă nu ai facut-o deja. Ținteste cât mai sus, muncește, perseverează, crede în tine și vei reuși. Vei avea propriul tău infinit!

Înainte de a-ți pune întrebări despre infinitul meu, găsește-l pe al tău.

Doar atunci mă vei cunoaște cu adevărat… 

 Acolo unde norii întâlnesc infinitul, iar simplii muritori prind aripi... înălțimile munților! Acolo unde simt de fiecare dată că timpul se oprește doar pentru mine...

Abia seara se va vedea clar ceea ce a început dimineața

Tocmai citisem un mail de la un psiholog ce, ne indemna pe noi, cei care participam la un program pentru descoperirea vocatiei si termina mailul printr-un feedback ce facea parte dintr-un citat al lui  Carl Gustav Jung, unul din autorii care au scris cele mai frumoase randuri din psihologie despre descoperirea vocatiei. O parte din acesta mi-a atras atentia: "Doar toamna va arata ce s-a sadit primavara si abia seara se va vedea clar ceea ce a inceput dimineata."

Stii la ce ma gandam dupa ce le-am citit? Ca toate in lumea asta au pereche! Ca nu exista negru fara alb, ca nu exista fericire fara tristete, ca nu exista succese fara esecuri. Crinii nu ar mai fi la fel fara miros, iubirea nu ar mai fi la fel fara sacrificiu, viata nu ar mai fi la fel fara vicii, totul in lumea asta ar fi o dezordine primordiala daca fiecare lucru nu si-ar mai gasi perechea, fiecare sentiment nu si-ar avea unul opus, fiecare traire nu ar avea un invers, iar fiecare actiune o finalitate.

Nici macar nu am idee unde si cum se va sfarsi articolul. As vrea sa-ti vorbesc despre distanta, dar in acelasi timp apropierea dintre fericire si tristete, dintre durere si bucurie. Si pornesc de la ideea ca, in viata, nu vei stii niciodata care e adevarata fericire, care e adevaratul success, care e bucuria cea mai pura daca nu ai simtit macar o data o particula de tristete acuta, o farama de agonie, o parte din esec. Atunci cand dorul e mai mare, revederea e mai dulce, atunci cand munca e mai grea, reusita e mai placuta, atunci cand lacrimile sunt mai amare, zambetul este mai frumos. Atunci cand esti intre extreme si stai si vegetezi si iti pierzi viata traind urat si fara farmec pierzi totul; treci prin timp precum un cal salbatic ce galopeaza nebuneste prin pajisti mlastinoase. Dar atunci cand atingi extremele, cand intensitatea sentimentului iti invadeaza inima, chiar si atunci cand esti trist… atunci ai de invatat! Atunci esti precum un melc ce trece peste-o frunza intr-o zi intreaga. Atunci recunosti ca ti-ai imbogatit viata, ca ai ceva de spus, ca ai trecut prin sentimente din care-ai invatat ceva, ca ai sentimente care te-au marcat… emotii despre care ai putea sa povestesti, sa scrii carti, romane. Romane care sa plictiseasca... sa plictiseasca pe toata lumea! Si banuiesc ca te intrebi… de ce ar plictisi pe cineva o povestire despre un sentiment maret, o poveste despre emotia traita atunci cand ai aflat ca esti primul, ca esti cel mai bun? Ar plictisi! Ar plictisi pe oricine pentru ca suntem oameni, suntem diferiti, cu totul diferiti, oricat de asemanatori am parea. Avem gandiri extrem de diferite, avem placeri si mai diferite, iar asta ne impinge sa percepem diferit orice emotie, sa le traim la intensitati diferite, sa fim patrunsi de orice fior in felul nostru. Suntem unici si greu de inteles. Tu esti unic, eu sunt unica. Soferul troleibuzului ce se aude pe strada acum e unic, fratemio care tocmai a intrat pe usa e unic, tu esti unic! Lumea intreaga e o unicitate… suntem o cheie ce deschide iala din interiorul celui de langa noi. Suntem o cheie ce deschide usi, taine, oportunitati. Suntem cei ce putem inchide pentru totdeauna amintiri, povesti si fapte, dar si cei ce deschidem un seif plin cu bunatate, zambete si reusite. Si vreau sa cred ca fiecare dintre voi este cheia ce deschide cutia in care se ascunde un curcubeu de vise, un curcubeu de sperante, de culoare, de fericire si optimism!

Suntem o cheie ce nu ar mai fi existat fara metal-parintii, ce nu ar mai fi existat fara fierar- prietenii, ce nu ar mai fi existat fara un comparator.
Tocmai m-ai cumparat!

Unde au dispărut toate… Tu le găsești?

“E toamnă. Copacii se învelesc în mantia a cărei cromtică roș-gălbuie mă duce cu gândul la bogăția anotimpului. Frunzele sunt arămii, copacii triști, iar poamele livezilor gata pentru cules. Păsărelele zboară spre țările calde. “

Așa ar suna poate compunerea(pe atunci se numea simplu-compunere) mea despre toamnă dacă aș fi încă pe băncile școlii primare. Atunci, totul era o joacă, totul era o schimbare a naturii… era o învăluire a copacilor în galben, ruginiu și roșu, era o apariție a unui covor de frunze la rădăcinile arbotilor. Așa era atunci… așa era atunci și pentru tine și pentru toți cei ce așteptau cu nerăbdare venirea anotimpului îmbelșugat. Must, struguri, coaja verde a nucilor ce ne tatua mâinile cu o negreală de care cu greu ne despărțeam, prune furate din vecini, mere, pere și gutui la discreție. Toate erau pentru mine o bucurie atunci! Scriam cu drag despre toamnă, despre anotimpul roadelor, despre păsărelele ce plecau în tările calde, despre stoluri, rândunele și diminețile din ce în ce mai răcoroase. Acum… acum mi-aș fi dorit să nu mai vină niciodată toamna. Să nu fie ploaie, să nu fie răcoare, să nu fie zile din care orele se rup și trec în întuneric. Nu mă bucură toamna! Nu m-a bucurat niciodată pe deplin, însă în ultimii ani parcă mă lovește, acolo unde doare cel mai tare, apariția anotimpului lipsit parcă de viață. Totul e mort, e trist, e fără farmec! Parcă și oamenii își duc în spate povara vieții și mai îngreunați pe timp de toamnă… Îmi vine totul mai greu. E octombrie, e o zi cu soare, dar cu frunze galbene. Unde e verdele lor ce-mi transmite energie privindu-l? Unde e soarele care mă mângâie cu razele-i dimineața devreme? Unde e noaptea lungă, călduroasă și plină de stele? Unde au disparut toate… Tu le găsești?

Unde a dispărut curentul electric??? De trei ore stau și butonez tastatura laptopului într-o pană de curent parcă veșnică. Uite la ce îmi zboară gândul în loc să îmi mănânc viața învățând la... la ce oare?

Ceai, prajiturele si iubire. Graba, fericire

E duminica, e seara, e weekend si ma bucur de linistea serii in familie. Relaxare, liniste, o carte buna, o baie fierbinte, pizza, popcorn cu branza, un telefon de la o persoana draga, o melodie doar pentru mine si... doua prajiturele cu crema roz si o cana de ceai fierbinte, cu o lamaie stoarsa pana la ultima-i suflare. De mult prea mult timp nu am mai avut parte de o duminica atat de relaxanta. De mult timp nu am mai avut parte de o nepasare atat de cruda din partea mea pentru... toate nimicurile cacacioase din lumea asta care pana acum 6-7 luni imi mancau zilele si noptile.
Azi, sunt detasata de tot. Privesc cu raceala tot ce pana acum imi aducea fierbinteala in obraji, sudoare sau oboseala. Timpul m-a invatat ca toate au rezolvare, ca toate lucrurile marete se cladesc in timp si nu peste noapte. Ca respectul il castigi prin fapte si nu prin vorbe... Asa ca, las vorbele la o parte si trec la fapte. La lucruri mici, izvorate din abisul sufletului meu. Maine ma duc din nou la voluntariat la Crucea Rosie... vom sorta ceva haine pentru transportul spre Moldova, spre cei ce sunt incercati de momente grele in urma inundatiilor din vara ce au facut prapad asupra tarii lui Stefan.

Revenind la ... relaxarea deplina in care ma cufund asta seara, vreau sa-ti propun urmoturul exercitiu. Incepem de maine, la prima ora. La ce ora iesi din casa in fiecare zi? In ce mai fericit caz, undeva dupa ora 9. Esti un norocos!
Majoritatea dintre noi isi incep o zi de munca sau... o zi obisnuita dimineata, inainte de 8:30. Uite ca...e al 12-lea an in care ma trezesc precum o marioneta comandata zi de zi, dimineata de dimineata si-mi duc la bun sfarsit acelasi ritual de inceput de zi. Cum ies din casa, ma lovesc in fiecare dimineata de aceeasi lume grabita, monotona, cu grija zilei de maine si cu povara zilei ce tocmai incepuse. Ii vad mereu fugind la semafoare, claxonand din masini, inghesuindu-se in aceleasi autobuse sleioase dimineata de dimineata. Ei, ma prind in rutina lor... ma trag in hora lor ce devine din ce in ce mai mare. Ma invart in cerc nebuneste si parca ametesc. Ametesc de atat de multa graba.

Ii vad in fiecare dimineata... ii voi vedea si maine dimineata, la inceput de saptamana. Aceeasi fuga stresata pe langa mine, aceleasi femei cu bocanitul grabit al tocurilor ce-mi bate in crestetul capului precum un ceas stricat. Acelasi ecou al masinilor pe bulevardul aglomerat, aceleasi clopote de la Catedrala ce ne soptesc funebru tuturor "ai intarziat!". Si aproape zi de zi, cad in plasa lor. Ma las drogata de graba lor si...intru si eu in randul dependentilor de rutina. Parca ma trag dupa ei si... fara sa-mi dau seama, ma trezesc fugind la semafor. De ce? De ce fac asta? De fiecare data...ma trezesc de partea cealalta a drumului si-mi pun aceeasi intrebare. Pentru ce atat de multa graba? Viata mea sta oare intr-o dimineata inceputa cu grija zilei de maine? Viata inseamna doar munca, scoala, admitere, absente, seful nervos sau sedinte? Poate ca maine... nu voi mai putea sa privesc rasaritul, sa zambesc, sa cant sau sa iubesc. Poate maine nu va mai fi nimic, poate nu voi mai avea nimic. Si atunci... stau si ma gandesc. Pentru ce?
Mi-e frica sa stiu ca intr-o zi... totul va fi schimbat. Poate ti-e frica si tie... poate ne e frica tuturor! Si atunci, daca ne e frica... daca stim ca acea zi exista , de ce ne mai grabim? De ce nu stam la semofor visand, razand de fetele idioate ale celor ce trec grabiti pe langa noi gata sa ne doboare fiindca stam in calea lor pierduta. De ce nu stam sa zambim celor ce ne privesc din autobus speriati... de ce nu ne oprim pentru moment ca sa multumim. Sa multumim pentru ca... ASTAZI E O NOUA ZI!

Tu mă inspiri... m-ai învăţat

Tu mă inspiri,
îmi dai idei,
tu-mi dai motiv să critic,
să oftez, să am un dor malefic.
tu faci să cred chiar în minuni,
şi să iubesc frumosul într-o zi de luni
să plâng fără motiv tu mă înveţi,
să vreau plăcere, dragoste, durere - iar mă imbeţi!

Da, e vorba doar de tine!
Tu, cu existenţa-ţi moartă-n vine...
cu-atât de multă remuşcare şi sfidare
de-atat de multă viaţă izolată ,
de-atat de mult-iluzii reci,
rostite doar în gandurile-ţi seci
pe timp de noapte... vorbele-ţi sunt reci!

Vorbesc de tine,
fiindcă-mi dai motiv, ştii bine.
îmi dai subiecte mii şi mii de scris...
îmi dai de lucru - cad într-un abis!
E felul tău de-a fi,
Nu te-nţeleg...
De jurământ eu am să mă dezleg!
Iar azi, tu din greselile-ţi penale,
ma faci să mă gândesc - la penetrare,
la ceea ce-a-nsemnat atunci "om mare".
greşeala şi prostia...
şi mi-am pierdut...copilăria!


Îmi dai motive să afirm că... te rănesc
doar pentru c-am trăit rănită - te hulesc
eu te hulesc, căci te iubesc...
doar pentru că m-ai învăţat să cresc
ştiind ce josnic e să fii iubita ipocrită.

Mă faci s-arunc cu vorbe grele,
doar pentru că tu m-ai stropit cu ele,
atunci când aruncai cu replici grele...
îmi par şi-acum mult prea severe
sunt vorbe spuse, la durere!

Îmi dai motive să îi întristez pe ei,
doar pentru că ...tu nu vrei să mă văz cu ei.
doar pentru că, m-ai rupt de lumea mea de dinainte
şi te-ai crezut al meu părinte...
credeai că a iubi şi a mă minte
sunt singurele tale legaminte.
M-ai învăţat cum e sa treci ca vântu' prin relaţii,
doar pentru că aievea tu zburai ca alţii.
mereu îmi trimiteai senzaţi...
erau doar simple palpiţaţii.
în nopţile în care tu pe mine-adormeai,
cu capul cald pe piept tu m-apasai
şi mă minţeai spunând c-o facem pentru noi
că lume-a devenit subit - noi doi.

M-ai învăţat şi mă înveţi şi-acum să lupt...
să mă lovesc de ei... să îi înfrunt.
căci tu luptai mereu cu mine,
vroiai să pleci... dar fără mine.
Şi ai plecat...
Tu... tot mi-ai luat...
copilaria - mi-ai furat!

Lacrimi n-au fost,
căci tu m-ai învatat să fiu soldat.
Atunci, în seara aia-n pat...
Mi-ai spus în soaptă la ureche
ca viaţa grea, n-are pereche.
Şi mi-ai mai spus că nu mă doare
Şi m-ai furat, c-o sărutare...
orgoliul meu de-ncrezatoare,
încrederea în tine oare?

M-ai învăţat să trec de toate,
să lupt, să spun în faţă poate
tot ce-i nedrept şi crud în toate
nu pe la spate, pe-nserate.

M-ai învăţat să-i dau pe spate...

Noapte de septembrie - o spun pe față!

E noapte... e septembrie si... YM-ul e gol! Nu vreau sa dorm, maine oricum voi fi rupta asa ca... o ora in plus sau in minut de somn nu mai conteaza. Asa ca ma pun sa scriu 2-3 ganduri pe blog.
Vroiam sa scriu zilele trecute un articol despre pitipoance sau cum se scrie cu tz ca si mailul meu. Nu neaparat pitipoance ci... prostia infiripata in mintea unor liceeni sau tineri contemporani noua.
Asa nu imi place de cei ce isi pun prostia pe ecran(e exprimare de clasa a7-a,stiu, dar intelege...e 2 dimineata, e vineri, iar maine e ecologizarea in toata tara), cei care isi afiseaza la status imbecilitatea si cu atat mai mult, pe toate site-urile de profil in care ne etalam cu totii noii chilotei sau noile pungi pline cu haine de la auto grillul din Austria(dau si eu un exemplu, nu sari pe mine).
Iar pentru ca e noapte, intuneric si nu vede nimeni ce scriu, iti spun ca... nu inteleg sintagmele de genu :"lol. luve ya!!! haha kiss :****". Iti spuneam mai sus ca am descoperit acum cateva zile un astfel de status imbecil la cineva(chiar nu mi-am batut capul sa ii citesc numele cand am vazut cat e de... retard/a). Si m-am enervat in primul rand pe mine... pentru ca a aparut un astfel de ID in lista-mi curata si nepenetrata de imbecili pana acum ceva timp. Dar promit solemn sa curat toti microbii ce-mi viruseaza ecranul de incultura, impresii ieftine si aere de oras de provincie.

Si alt lucru pe care vreau sa il amintesc e... fenomenul pe care l-am observat in ultimele zile. Avem mereu tendinta si chiar dorinta de a vedea paiul din ochiul altuia, fara a vedea barna din ochiul nostru. Avem mania aceasta de a ne da destepti, super destepti si cititi si, cand colo, suntem fix pixu' , dar ne facem auziti si noi pe bloguri si aducem critici, remarcam incultura unora, dar nu ne uitam la noi. Si spun asta pentru ca am dat acum cateva zile de un astfel de homo sapiens incultus bagaretus, care vroia sa para el mare smecher, cititor de carti si mare critic ... mai mare decat G. Calinescu cu a lui istorie a literaturii romane. Bag mana in jar aprins si pariez ca... cititul e ceva nesemnificativ pentru nevorbitorul de limba romana care critica un administrator de blog pentru ca "nu stie scrie" sau "nu scrie corect pe al sau blog". OK, toate bune si frumoase... cine mai stie scrie corect romaneste in ziua de azi? Paaai, olimpicii de la romana si cei ce mai citesc literatura + multi altii care stau in banca lor si merg frumos la Carturesti si inca mai cumpara o carte buna sau merg la BCU si imprumuta cate o carte pe care O CITESC (de altundeva...chiar nu mai ai de unde sa inveti caci si ziarele scriu gresit, iar despre internet nici nu mai vorbesc). Si se trezeste sapiens asta si intr-un comentariu de 3 randuri(dar randuri din acestea mici , cum am si eu pe blog) creeaza, prin maiestria lui doua greseli super dragute de scriere. In ziua de azi, cum e criza, deficit de locuri de munca si preturi mari peste tot, fruturi si multe altele, s-a gandit omul sa nu puna doi "i" acolo unde ar fi trebuit... oricum impozitul pe casa si masina e mare, poate ii mai lua reformatorul Martin Luther din mormant impozit pentru scrierea corecta in limba romana, limba nationala oficiala. Doua greseli care nu conteaza... conteaza doar critica lui, dar faptul ca omul din pura neatentie uita(iti dai seama ca el chiar a uitat...) sa mai puna inca un "i" pe la un cuvant, inca un "i" pe la un verb nici nu mai conteaza... Hai sa criticam frate!!! E la moda, e gratis si... e si distractiv! Dar pe altii, nu pe noi insine!
Asa sta treaba cu cei ce incearca sa para ceea ce nu sunt cu adevarat. Iar pentru ca...NU MA POT ABTINE... am intervenit si eu cu un comentariu pe acel blog aspru criticat de al nostru cetatean ce consulta zilnic Dictionarul Explicativ al Limbii Romane, care si-a aratat prostia pe fata. Deci, in concluzie, asadar(stiu regula, fara deci la inceput de propozitie)... mai bine stai pe locul tau, in banca ta, citesti si iti spui parerea in minte, decat sa iesi in lume si se faci putin si de "Nestle cu lapte intr-o cana"... Dar asa suntem noi, oameni cu impresii, cu aceleasi vechi critici pastrate in buzunar si mereu gata sa le aruncam exact atunci cand nu e nevoie...



E primul articol in care... o spun pe fata!!! Uraaaaaaa, am reusit!!!