Abia seara se va vedea clar ceea ce a început dimineața

Tocmai citisem un mail de la un psiholog ce, ne indemna pe noi, cei care participam la un program pentru descoperirea vocatiei si termina mailul printr-un feedback ce facea parte dintr-un citat al lui  Carl Gustav Jung, unul din autorii care au scris cele mai frumoase randuri din psihologie despre descoperirea vocatiei. O parte din acesta mi-a atras atentia: "Doar toamna va arata ce s-a sadit primavara si abia seara se va vedea clar ceea ce a inceput dimineata."

Stii la ce ma gandam dupa ce le-am citit? Ca toate in lumea asta au pereche! Ca nu exista negru fara alb, ca nu exista fericire fara tristete, ca nu exista succese fara esecuri. Crinii nu ar mai fi la fel fara miros, iubirea nu ar mai fi la fel fara sacrificiu, viata nu ar mai fi la fel fara vicii, totul in lumea asta ar fi o dezordine primordiala daca fiecare lucru nu si-ar mai gasi perechea, fiecare sentiment nu si-ar avea unul opus, fiecare traire nu ar avea un invers, iar fiecare actiune o finalitate.

Nici macar nu am idee unde si cum se va sfarsi articolul. As vrea sa-ti vorbesc despre distanta, dar in acelasi timp apropierea dintre fericire si tristete, dintre durere si bucurie. Si pornesc de la ideea ca, in viata, nu vei stii niciodata care e adevarata fericire, care e adevaratul success, care e bucuria cea mai pura daca nu ai simtit macar o data o particula de tristete acuta, o farama de agonie, o parte din esec. Atunci cand dorul e mai mare, revederea e mai dulce, atunci cand munca e mai grea, reusita e mai placuta, atunci cand lacrimile sunt mai amare, zambetul este mai frumos. Atunci cand esti intre extreme si stai si vegetezi si iti pierzi viata traind urat si fara farmec pierzi totul; treci prin timp precum un cal salbatic ce galopeaza nebuneste prin pajisti mlastinoase. Dar atunci cand atingi extremele, cand intensitatea sentimentului iti invadeaza inima, chiar si atunci cand esti trist… atunci ai de invatat! Atunci esti precum un melc ce trece peste-o frunza intr-o zi intreaga. Atunci recunosti ca ti-ai imbogatit viata, ca ai ceva de spus, ca ai trecut prin sentimente din care-ai invatat ceva, ca ai sentimente care te-au marcat… emotii despre care ai putea sa povestesti, sa scrii carti, romane. Romane care sa plictiseasca... sa plictiseasca pe toata lumea! Si banuiesc ca te intrebi… de ce ar plictisi pe cineva o povestire despre un sentiment maret, o poveste despre emotia traita atunci cand ai aflat ca esti primul, ca esti cel mai bun? Ar plictisi! Ar plictisi pe oricine pentru ca suntem oameni, suntem diferiti, cu totul diferiti, oricat de asemanatori am parea. Avem gandiri extrem de diferite, avem placeri si mai diferite, iar asta ne impinge sa percepem diferit orice emotie, sa le traim la intensitati diferite, sa fim patrunsi de orice fior in felul nostru. Suntem unici si greu de inteles. Tu esti unic, eu sunt unica. Soferul troleibuzului ce se aude pe strada acum e unic, fratemio care tocmai a intrat pe usa e unic, tu esti unic! Lumea intreaga e o unicitate… suntem o cheie ce deschide iala din interiorul celui de langa noi. Suntem o cheie ce deschide usi, taine, oportunitati. Suntem cei ce putem inchide pentru totdeauna amintiri, povesti si fapte, dar si cei ce deschidem un seif plin cu bunatate, zambete si reusite. Si vreau sa cred ca fiecare dintre voi este cheia ce deschide cutia in care se ascunde un curcubeu de vise, un curcubeu de sperante, de culoare, de fericire si optimism!

Suntem o cheie ce nu ar mai fi existat fara metal-parintii, ce nu ar mai fi existat fara fierar- prietenii, ce nu ar mai fi existat fara un comparator.
Tocmai m-ai cumparat!

Unde au dispărut toate… Tu le găsești?

“E toamnă. Copacii se învelesc în mantia a cărei cromtică roș-gălbuie mă duce cu gândul la bogăția anotimpului. Frunzele sunt arămii, copacii triști, iar poamele livezilor gata pentru cules. Păsărelele zboară spre țările calde. “

Așa ar suna poate compunerea(pe atunci se numea simplu-compunere) mea despre toamnă dacă aș fi încă pe băncile școlii primare. Atunci, totul era o joacă, totul era o schimbare a naturii… era o învăluire a copacilor în galben, ruginiu și roșu, era o apariție a unui covor de frunze la rădăcinile arbotilor. Așa era atunci… așa era atunci și pentru tine și pentru toți cei ce așteptau cu nerăbdare venirea anotimpului îmbelșugat. Must, struguri, coaja verde a nucilor ce ne tatua mâinile cu o negreală de care cu greu ne despărțeam, prune furate din vecini, mere, pere și gutui la discreție. Toate erau pentru mine o bucurie atunci! Scriam cu drag despre toamnă, despre anotimpul roadelor, despre păsărelele ce plecau în tările calde, despre stoluri, rândunele și diminețile din ce în ce mai răcoroase. Acum… acum mi-aș fi dorit să nu mai vină niciodată toamna. Să nu fie ploaie, să nu fie răcoare, să nu fie zile din care orele se rup și trec în întuneric. Nu mă bucură toamna! Nu m-a bucurat niciodată pe deplin, însă în ultimii ani parcă mă lovește, acolo unde doare cel mai tare, apariția anotimpului lipsit parcă de viață. Totul e mort, e trist, e fără farmec! Parcă și oamenii își duc în spate povara vieții și mai îngreunați pe timp de toamnă… Îmi vine totul mai greu. E octombrie, e o zi cu soare, dar cu frunze galbene. Unde e verdele lor ce-mi transmite energie privindu-l? Unde e soarele care mă mângâie cu razele-i dimineața devreme? Unde e noaptea lungă, călduroasă și plină de stele? Unde au disparut toate… Tu le găsești?

Unde a dispărut curentul electric??? De trei ore stau și butonez tastatura laptopului într-o pană de curent parcă veșnică. Uite la ce îmi zboară gândul în loc să îmi mănânc viața învățând la... la ce oare?

Ceai, prajiturele si iubire. Graba, fericire

E duminica, e seara, e weekend si ma bucur de linistea serii in familie. Relaxare, liniste, o carte buna, o baie fierbinte, pizza, popcorn cu branza, un telefon de la o persoana draga, o melodie doar pentru mine si... doua prajiturele cu crema roz si o cana de ceai fierbinte, cu o lamaie stoarsa pana la ultima-i suflare. De mult prea mult timp nu am mai avut parte de o duminica atat de relaxanta. De mult timp nu am mai avut parte de o nepasare atat de cruda din partea mea pentru... toate nimicurile cacacioase din lumea asta care pana acum 6-7 luni imi mancau zilele si noptile.
Azi, sunt detasata de tot. Privesc cu raceala tot ce pana acum imi aducea fierbinteala in obraji, sudoare sau oboseala. Timpul m-a invatat ca toate au rezolvare, ca toate lucrurile marete se cladesc in timp si nu peste noapte. Ca respectul il castigi prin fapte si nu prin vorbe... Asa ca, las vorbele la o parte si trec la fapte. La lucruri mici, izvorate din abisul sufletului meu. Maine ma duc din nou la voluntariat la Crucea Rosie... vom sorta ceva haine pentru transportul spre Moldova, spre cei ce sunt incercati de momente grele in urma inundatiilor din vara ce au facut prapad asupra tarii lui Stefan.

Revenind la ... relaxarea deplina in care ma cufund asta seara, vreau sa-ti propun urmoturul exercitiu. Incepem de maine, la prima ora. La ce ora iesi din casa in fiecare zi? In ce mai fericit caz, undeva dupa ora 9. Esti un norocos!
Majoritatea dintre noi isi incep o zi de munca sau... o zi obisnuita dimineata, inainte de 8:30. Uite ca...e al 12-lea an in care ma trezesc precum o marioneta comandata zi de zi, dimineata de dimineata si-mi duc la bun sfarsit acelasi ritual de inceput de zi. Cum ies din casa, ma lovesc in fiecare dimineata de aceeasi lume grabita, monotona, cu grija zilei de maine si cu povara zilei ce tocmai incepuse. Ii vad mereu fugind la semafoare, claxonand din masini, inghesuindu-se in aceleasi autobuse sleioase dimineata de dimineata. Ei, ma prind in rutina lor... ma trag in hora lor ce devine din ce in ce mai mare. Ma invart in cerc nebuneste si parca ametesc. Ametesc de atat de multa graba.

Ii vad in fiecare dimineata... ii voi vedea si maine dimineata, la inceput de saptamana. Aceeasi fuga stresata pe langa mine, aceleasi femei cu bocanitul grabit al tocurilor ce-mi bate in crestetul capului precum un ceas stricat. Acelasi ecou al masinilor pe bulevardul aglomerat, aceleasi clopote de la Catedrala ce ne soptesc funebru tuturor "ai intarziat!". Si aproape zi de zi, cad in plasa lor. Ma las drogata de graba lor si...intru si eu in randul dependentilor de rutina. Parca ma trag dupa ei si... fara sa-mi dau seama, ma trezesc fugind la semafor. De ce? De ce fac asta? De fiecare data...ma trezesc de partea cealalta a drumului si-mi pun aceeasi intrebare. Pentru ce atat de multa graba? Viata mea sta oare intr-o dimineata inceputa cu grija zilei de maine? Viata inseamna doar munca, scoala, admitere, absente, seful nervos sau sedinte? Poate ca maine... nu voi mai putea sa privesc rasaritul, sa zambesc, sa cant sau sa iubesc. Poate maine nu va mai fi nimic, poate nu voi mai avea nimic. Si atunci... stau si ma gandesc. Pentru ce?
Mi-e frica sa stiu ca intr-o zi... totul va fi schimbat. Poate ti-e frica si tie... poate ne e frica tuturor! Si atunci, daca ne e frica... daca stim ca acea zi exista , de ce ne mai grabim? De ce nu stam la semofor visand, razand de fetele idioate ale celor ce trec grabiti pe langa noi gata sa ne doboare fiindca stam in calea lor pierduta. De ce nu stam sa zambim celor ce ne privesc din autobus speriati... de ce nu ne oprim pentru moment ca sa multumim. Sa multumim pentru ca... ASTAZI E O NOUA ZI!

Tu mă inspiri... m-ai învăţat

Tu mă inspiri,
îmi dai idei,
tu-mi dai motiv să critic,
să oftez, să am un dor malefic.
tu faci să cred chiar în minuni,
şi să iubesc frumosul într-o zi de luni
să plâng fără motiv tu mă înveţi,
să vreau plăcere, dragoste, durere - iar mă imbeţi!

Da, e vorba doar de tine!
Tu, cu existenţa-ţi moartă-n vine...
cu-atât de multă remuşcare şi sfidare
de-atat de multă viaţă izolată ,
de-atat de mult-iluzii reci,
rostite doar în gandurile-ţi seci
pe timp de noapte... vorbele-ţi sunt reci!

Vorbesc de tine,
fiindcă-mi dai motiv, ştii bine.
îmi dai subiecte mii şi mii de scris...
îmi dai de lucru - cad într-un abis!
E felul tău de-a fi,
Nu te-nţeleg...
De jurământ eu am să mă dezleg!
Iar azi, tu din greselile-ţi penale,
ma faci să mă gândesc - la penetrare,
la ceea ce-a-nsemnat atunci "om mare".
greşeala şi prostia...
şi mi-am pierdut...copilăria!


Îmi dai motive să afirm că... te rănesc
doar pentru c-am trăit rănită - te hulesc
eu te hulesc, căci te iubesc...
doar pentru că m-ai învăţat să cresc
ştiind ce josnic e să fii iubita ipocrită.

Mă faci s-arunc cu vorbe grele,
doar pentru că tu m-ai stropit cu ele,
atunci când aruncai cu replici grele...
îmi par şi-acum mult prea severe
sunt vorbe spuse, la durere!

Îmi dai motive să îi întristez pe ei,
doar pentru că ...tu nu vrei să mă văz cu ei.
doar pentru că, m-ai rupt de lumea mea de dinainte
şi te-ai crezut al meu părinte...
credeai că a iubi şi a mă minte
sunt singurele tale legaminte.
M-ai învăţat cum e sa treci ca vântu' prin relaţii,
doar pentru că aievea tu zburai ca alţii.
mereu îmi trimiteai senzaţi...
erau doar simple palpiţaţii.
în nopţile în care tu pe mine-adormeai,
cu capul cald pe piept tu m-apasai
şi mă minţeai spunând c-o facem pentru noi
că lume-a devenit subit - noi doi.

M-ai învăţat şi mă înveţi şi-acum să lupt...
să mă lovesc de ei... să îi înfrunt.
căci tu luptai mereu cu mine,
vroiai să pleci... dar fără mine.
Şi ai plecat...
Tu... tot mi-ai luat...
copilaria - mi-ai furat!

Lacrimi n-au fost,
căci tu m-ai învatat să fiu soldat.
Atunci, în seara aia-n pat...
Mi-ai spus în soaptă la ureche
ca viaţa grea, n-are pereche.
Şi mi-ai mai spus că nu mă doare
Şi m-ai furat, c-o sărutare...
orgoliul meu de-ncrezatoare,
încrederea în tine oare?

M-ai învăţat să trec de toate,
să lupt, să spun în faţă poate
tot ce-i nedrept şi crud în toate
nu pe la spate, pe-nserate.

M-ai învăţat să-i dau pe spate...

Noapte de septembrie - o spun pe față!

E noapte... e septembrie si... YM-ul e gol! Nu vreau sa dorm, maine oricum voi fi rupta asa ca... o ora in plus sau in minut de somn nu mai conteaza. Asa ca ma pun sa scriu 2-3 ganduri pe blog.
Vroiam sa scriu zilele trecute un articol despre pitipoance sau cum se scrie cu tz ca si mailul meu. Nu neaparat pitipoance ci... prostia infiripata in mintea unor liceeni sau tineri contemporani noua.
Asa nu imi place de cei ce isi pun prostia pe ecran(e exprimare de clasa a7-a,stiu, dar intelege...e 2 dimineata, e vineri, iar maine e ecologizarea in toata tara), cei care isi afiseaza la status imbecilitatea si cu atat mai mult, pe toate site-urile de profil in care ne etalam cu totii noii chilotei sau noile pungi pline cu haine de la auto grillul din Austria(dau si eu un exemplu, nu sari pe mine).
Iar pentru ca e noapte, intuneric si nu vede nimeni ce scriu, iti spun ca... nu inteleg sintagmele de genu :"lol. luve ya!!! haha kiss :****". Iti spuneam mai sus ca am descoperit acum cateva zile un astfel de status imbecil la cineva(chiar nu mi-am batut capul sa ii citesc numele cand am vazut cat e de... retard/a). Si m-am enervat in primul rand pe mine... pentru ca a aparut un astfel de ID in lista-mi curata si nepenetrata de imbecili pana acum ceva timp. Dar promit solemn sa curat toti microbii ce-mi viruseaza ecranul de incultura, impresii ieftine si aere de oras de provincie.

Si alt lucru pe care vreau sa il amintesc e... fenomenul pe care l-am observat in ultimele zile. Avem mereu tendinta si chiar dorinta de a vedea paiul din ochiul altuia, fara a vedea barna din ochiul nostru. Avem mania aceasta de a ne da destepti, super destepti si cititi si, cand colo, suntem fix pixu' , dar ne facem auziti si noi pe bloguri si aducem critici, remarcam incultura unora, dar nu ne uitam la noi. Si spun asta pentru ca am dat acum cateva zile de un astfel de homo sapiens incultus bagaretus, care vroia sa para el mare smecher, cititor de carti si mare critic ... mai mare decat G. Calinescu cu a lui istorie a literaturii romane. Bag mana in jar aprins si pariez ca... cititul e ceva nesemnificativ pentru nevorbitorul de limba romana care critica un administrator de blog pentru ca "nu stie scrie" sau "nu scrie corect pe al sau blog". OK, toate bune si frumoase... cine mai stie scrie corect romaneste in ziua de azi? Paaai, olimpicii de la romana si cei ce mai citesc literatura + multi altii care stau in banca lor si merg frumos la Carturesti si inca mai cumpara o carte buna sau merg la BCU si imprumuta cate o carte pe care O CITESC (de altundeva...chiar nu mai ai de unde sa inveti caci si ziarele scriu gresit, iar despre internet nici nu mai vorbesc). Si se trezeste sapiens asta si intr-un comentariu de 3 randuri(dar randuri din acestea mici , cum am si eu pe blog) creeaza, prin maiestria lui doua greseli super dragute de scriere. In ziua de azi, cum e criza, deficit de locuri de munca si preturi mari peste tot, fruturi si multe altele, s-a gandit omul sa nu puna doi "i" acolo unde ar fi trebuit... oricum impozitul pe casa si masina e mare, poate ii mai lua reformatorul Martin Luther din mormant impozit pentru scrierea corecta in limba romana, limba nationala oficiala. Doua greseli care nu conteaza... conteaza doar critica lui, dar faptul ca omul din pura neatentie uita(iti dai seama ca el chiar a uitat...) sa mai puna inca un "i" pe la un cuvant, inca un "i" pe la un verb nici nu mai conteaza... Hai sa criticam frate!!! E la moda, e gratis si... e si distractiv! Dar pe altii, nu pe noi insine!
Asa sta treaba cu cei ce incearca sa para ceea ce nu sunt cu adevarat. Iar pentru ca...NU MA POT ABTINE... am intervenit si eu cu un comentariu pe acel blog aspru criticat de al nostru cetatean ce consulta zilnic Dictionarul Explicativ al Limbii Romane, care si-a aratat prostia pe fata. Deci, in concluzie, asadar(stiu regula, fara deci la inceput de propozitie)... mai bine stai pe locul tau, in banca ta, citesti si iti spui parerea in minte, decat sa iesi in lume si se faci putin si de "Nestle cu lapte intr-o cana"... Dar asa suntem noi, oameni cu impresii, cu aceleasi vechi critici pastrate in buzunar si mereu gata sa le aruncam exact atunci cand nu e nevoie...



E primul articol in care... o spun pe fata!!! Uraaaaaaa, am reusit!!!

Mai vreau să mă lupt un an... ultimul... cu morile de vânt

Uite ca apar din nou si pe acest blog, dupa o lunga, dar justificata absenta. Din martie pana a cum a trecut mult prea mult timp. Si pentru ca , timpul le rezolva pe toate sau cel putin asa imi place sa cred am sa iti vorbesc in aceasta postare despte timpul prezent... despre ziua de azi si despre clipa in care imi pun gandurile pe monitorul calculatorului.

Prezentul=vacanta. Vacanta=relaxare. Relaxare=adio probleme si ganduri!

Gratie unei vacante la care visam de mult, am avut ocazia sa cuget indelung asupra lunilor care au trecut atat de greu si de incet inainte ca mult dorita vacanta sa inceapa. Concluzia la care am ajuns dupa aceste aproape 3 luni de ruptura intre mine si menghina rutinei de zi cu zi ma face sa cred ca... timpul le rezolva pe toate. O data cu trecerea timpului conflictele se atenueaza, visele noastre pot deveni realitate, iar in cazul meu, o data cu trecerea timpului devin tot mai responsabila, mai stapana pe mine, mai rationala si mult mai bine pregastita pentru a face fata situatiilor de care inainte imi era poate teama. Timpul le-a rezolvat pe toate in vacanta... o pauza de la toata starea noastra de zi cu zi este uneori atat de necesara. E frumos atunci cand uiti cum era sa te trezesti zi de zi cu aceeasi apasare pe umeri...e frumos atunci cand 3 luni nu ai televizor, iar telefon doar 5 min pe zi undeva in spatele unei cabane, incercand sa pescuiesti semnal. E cel mai frumos cand stai si te gandesti la... frumusetea zilei pe care tocmai o descoperi sau la... frumusetea noptii care se deschide in fata ta. E frumos sa iti dai seama ca esti la varsta aia la care toata lumea viseaza, la care toata lumea iubea sa evadeze cu prietenii macar doua zile... iubea sa fie rebel, sa aiba personalitate pana si in buzunarul de la piept... iubea sa isi argumenteze existenta si viata atat de greu de inteles de... cei ce nu isi amintesc care e farmecul vietii. Iubea sa isi dea seama ca are toata viata inainte, ca nu ii pasa de nimic, ca are bani inca pentru 5 zile si tigari pentru o saptamana... iubea sa fie licean, pasionat de munte, chitara, geografie si plimbari nocturne. Da, iubesc sa am 18 ani... sa fiu in vacanta, sa invat despre mine pe zi ce trece tot mai multe si sa desccopar frumusetea unei noi dimineti fara povara unei zile incarcate.

Aceasta era parte scrisa in vacanta propriu-zisa. Am lasat articolul de mai sus nefinalizat sau...l-am lasat pe o alta zi. Uite ca acea zi a venit si...nu mai e vacanta. E prima zi de scoala si ultima zi in care iau parte la o festivitate de incepere a anului scolar in postura unui olimpic incurabil. Discutand astazi intr-o fuga extrema cu o parte din colegi am descoperit, cu entuziasm, faptul ca multi dintre noi am avut cea mai faina vacanta de pana acum. Toti am invatat multe, am trait clipa la maxim si am luat parte la experiente inedite. A fost o vacanta care ne-a maturizat poate si mai mult pe unii dintre noi si ne-a adus in fata acelorasi indrumatori cu mult mai multa increde in noi. Parca, parca mai altfel ii privesti dupa asa vara...
E putin ciudat cand ma gandesc... sunt deja a12-a , e ultimul an de liceu. Uraaaaaaa, scap de tot si ma duc la facultate, acolo unde visez sa fiu de 4 ani; acolo unde sunt geografii mei, dar e oare asa? Ma bucur oare cu adevarat ca timpul a trecut? Ma bucur pe deplin oare ca mai am un an pana sa am carnet de student? Ramane de vazut...

E ultimul an... totusi... parca mai vreau macar ultimul an sa fiu din nou aceea care are ceva de spus, care are mereu de comentat, care vrea sa indrepte lucrurile, care vrea sa fie totul corect, sa nu mai fie minciuna, santaj si pile. Totusi... vreau sa ma mai lupt inca un an cu ei, cu ele, cu morile de vant! Vreau sa ma lupt cu toti si apoi sa rad, sa rad de mine, sa rad de ei... sa rad de situatii si sa spun... ce proasta am fost. Sa fiu la anul asa cum sunt acum cand ma uit peste cei 3 ani. Sa recunosc ca au fost momente pierdute, ca au fost investitii mult prea mari din partea mea, ca au fost dezamagiri fara rost si nopti nedormite pentru ... pentru ce? pentru cine? Pentru nimeni si pentru nimic!
Dar daca in vacanta am invatat ca...timpul le rezolva pe toate, am sa las timpul sa rezolve si viitorul. Am sa cer voie timpului sa ma lase sa ma lupt, macar un an, cu morile de vant... pentru ca asta imi place...pentru ca asta au facut si parintii mei, pentru ca asta ai facut si tu, si ai tai si toti liceeni din lumea asta... Toti ne luptam cu morile de vant, pentru ca in timp sa ducem dorul bataliilor de care odata ne temeam si acum ravnim dupa o clipa petrecuta pe front... pe frontul anilor de aur sau...vom ravni dupa o clipa petrecuta pe frontul anilor de aur!

Plângi zâmbind?

Plângi zâmbind? Ţi se întâmplă să zâmbeşti, să vrei să pari fericit doar pentru ca cineva să nu te întrebe... "de ce"? Ţi se întâmplă să spui "sunt bine", dar în sufletul nu pare totul atât de "bine"?
Atunci plângi cu zâmbete; plângi atunci când esti doar tu, atunci când esti doar tu cu propria-ţi durere. Când sunt şi alţii, zâmbeşti, încerci să îţi afişezi o altă faţă, o altă viaţă, o altfel de bucurie... Ei cred că tu zâmbeşti, dar în adâncul tău plangi în hohote arzătoare, te zbaţi să nu inbucneşti precum un vulcan, precum un uriaş de lavă ce spulberă tot ce-i stă în calea fericirii. E greu, treribil de greu să te ascunzi după un paravan... să-ţi împarţi ziua în realitate şi iluzie, în lacrimi şi zâmbete.
Toate acestea până la un punct, până atunci când spargem frica de a fi corect cu cei pe care înainte îi minţeam pe faţă. La un moment dat ajungi la o limită, la un maxim al puterilor tare când trebuie să urlii, trebuie să plângi în faţa tuturor, să spui că într-adevar nu îţi e chiar aşa de bine, să spui că pur şi simplu nu mai poţi aşa. Pentru că trebuie să decazi ca mai apoi să te poti ridica... trebuie să fii jos ca să poţi urca!
Trebuie să te laşi înfrânt de ei, de răutaţile lor, de veninul cu care ei arunca în tine, pentru ca mai apoi să renaşti din propria-ţi cenuşă precum Pasărea Phoenix... să te naşti din dorintă, într-o lume de basm. O lume nouă, reală, mai bună, mai corectă!
Da, asta e lumea de basm pentru mine! Lumea mai bună, lumea reală şi lumea corectă! Lumea în care avem curajul să spunem că nu suntem cei mai buni, dar să îi lăsăm pe alţii să fie, lumea în care avem curajul să îi felicităm pe alţii, lumea în care avem curajul să recunoaştem că nu ne-am făcut treaba. În acele momente în care îţi dai seama că nu trăieşti acolo unde ţi-ar plăcea, acolo unde ai merita poate, nu îţi rămâne decât să...plângi cu zâmbete, pentru a nu-i întrista pe cei pentru care lumea din jurul lor este...o lume corectă, bună, reală. Plângi, meditezi, înveţi...din greseli, dar şi din ceea ce faci bine. Te pregăteşti pentru urcuş, pentru ridicare, pentru renaştere... Te pregăteşti să le areţi celor ce au aruncat cu noroi în munca ta cine sunt ei cu adevărat; cât de lipsiţi de viaţă, de caracter şi de personalitate sunt ei, în lumea asta deja aproape nevie şi strangulată de atâta răutate. Mi s-a spus iar că lumea e rea şi nu pot să înţeleg de ce? Te intreb şi pe tine... de ce? De ce unii nu se bucură de viaţă, te timpul scurt pe care îl au, de ziua de azi... de farmecul iubirii, de farmecul corectitudinii, de farmecul competiţiei corecte... de farmecul de a fi om! E un farmec de care unii dintre noi avem parte, altii nu... Unii dintre noi avem bucuria de a fi oameni cu suflet, cu coloană vertebrală, cu raţiune şi gândire superioară animalelor! Avem chiar şi bucuria de a avea puterea să renaştem, să ne ridicăm în picioare şi să mergem mai departe...


Şi vreau să-ţi mai spun doar atât... e grozav de frumos să te simţi cu mult superior moral tu, la 17 ani, faţă de ea, la 35-40 de ani... E teribil să ştii că după nici două decenii de viaţă ai raţiune, ai bun simţ în primul rând şi... încă mai eşti corect!!! Cu tine şi...cu cei cu care concurezi!


P.S. Râs cu plâns cacat de mânz!!! Aşa că...nu mai zâmbi atunci când plângi ci doar zâmbeşte!!! Din tot sufletul, cu toate simturile şi toată bucuria ta!!!