sâmbătă, 29 ianuarie 2011

"Nu ai Facebook, nu existi!" ... spuse unu dimineata pe troleibus(troleu)

"Nu ai Facebook, nu existi!" sau "Ai facebook, ai si femeie, nu ai facebook, n-ai femeie ba!" cateva vorbe de scris in carnetel si de urmat, auzite de mine astazi pe troleibus. Doi tineri, studenti pe la ceva facultate in Cluj ce vorbeau despre furturile din camin si placerea de a curvi, amintesc la un moment dat de extraordinarul si intergalacticul Facebook. E o tema slaba si un fâs slab sa scriu despre Facebook - mi-aduc aminte ca am un articol deja pe blog ce se cheama Fenomenul Facebook. Insa in articolul de azi nu vorbesc despre portalul de socializare in sine, ci despre iluzia pe care acesta o formeaza in randul utilizatorilor.
M-au uimit astazi cei doi studenti prin sinceritatea lor si convingerea ca... nu poti avea "femeie"(ce urat si cocalaresc spus... "femeie"... parca ar fi vorba de o gaina ce da din aripi si mai satisface stapanul uneori cotcodacind) daca nu ai facebook... dar e o regula oare? Esti impotent daca nu ai facebook... ai degete impotente daca nu ai curiozitatea de a-ti face un cont cu 15 clickuri si 30 de apasari pe taste? Tragic e faptul ca unul dintre cei doi afirma cu tristete si resemnare:"da ma, ai dreptate... vezi... tu ai Facebook si ai si femeie, eu nu am Facebook si n-am femeie!". Heeeeii...reveniti-va oameni buni ca nu-i Facebook-ul Dumnezeu si nici Dumnezeu nu-i Facebook-ul... Cum sa afirmi asa ceva? Defapt stiu cum... cu multa prostie in cap!

Alta miscare in masa tot pe portalul de socializare s-a sfarsit acum 1-2 saptamani, dar pusese stapanire la inceputul anului aproape la fiecare copil de 13-16 ani pe profil. "POZE REV 2011!!!"...am crezut ca si tampesc cate albume cu titlul cu pricina au aparut prin zona... toata lumea isi etala pozele cu o amarata de bere Tuborg in mana, o tigara pe care au contenit sa o fumeze dupa 3-4 inecaturi cu fum sau cazuri fericite, cu un paharel de plastic de sampanie ieftina. Poate daca puneau ceva poze frumoase, cu un mesaj totusi... cu un foc de artificii si duduia frumos imbracata in prim-plan cu paharul de cristal si spuma de la sampanie pe dinlaturi... dar asa? Poze facute la bunica in gradina sau cu cei 6-7 colegi la "cheful de revelion" unde nu i-au lasat parintii sa bea mai mult de o bere pe caciula(caci ei erau in sufragerie jos, iar copii in livingul de la etaj). Asta-i distractie? Asta-i pierdere de vreme pe Facebook, doar ca sa areti lumii ca ti-ai miscat putin pundul pe Lagy Gaga si Tarkan de Revelion. Trist e ca acei copii in loc sa citeasca o carte, sa vada un film, sa puna un picior intr-o sala de teatru sau sa-si faca o tema, pierd ziua de dimineata pana seara pe net. Si daca unul din acei copii vor ajunge sa citeasca articolul, prieteneste va spun... reveniti-va urgent si nu mai comunicati virtual cu vecinul de peste drum, doar ca sa vada toti prietenii vostri ce ati scris!!! Caci asa, veti ajunge sa dati un interviu la 20 de ani pentru angajare si nu veti avea cuvintele potrivite pe limba... (cu siguranva il vor citi cateva persoane puse la zid in articol, doar am sa public linkul articolului si pe "Face nu stiu ce")


Chat placut! Etalare linistita a relatiilor dezbinate, incepute sau complicate, Like-uri multe, comentarii mii si mii, join la cat mai multe grupuri si tot ce mai vreti voi pentru o socializare reusita!
Apropo... cum de-mi citesti blogul si nu esti pe Facebook? Vezi ca te exclude lumea buna din societate daca-ti mai pierzi timpul pe ArtGeo Life 2 si nu in "competitia Like-urilor".

joi, 27 ianuarie 2011

Ziua Internationala a Holocaustului... never again

27 ianuarie... o zi in care ne amintim de cei ce au fost o data deportati, de cei ce au murit din nesansa de a fi reprezentantii unei natii, din nesansa de a se fi nascut cu 70-80-90 de ani in urma. E o zi in care comemoram o istorie si o perioada trecuta neagra pentru intrega lume, pentru milioane de familii si zeci de natii.
Nu e cazul sa pun pe tapet toate cunostintele mele despre ceea ce au insemnat lagarele de exterminare ale evreilor, deportarile sau chinurile la care acestia erau supusi. Nu am sa amintesc nici despre Adolf Hitler, nici despre Dachau, Auschwitz-Birkenau sau alte lagare intr-un mod indirect ci am sa pun pe tapet cateva din sentimentele mele, cateva din ceea ce inseamna cu adevarat astazi acele locuri ale istoriei. Nu vreau sa etalez ceea ce am citit sau ceea ce am aflat de la fata locului, de acolo unde istoria a fost scrisa cu sangele nevinovat al evreilor, cu cenusa lor spulberata in vant, cu mirosul de carne arsa ce impanzea imprejurilime lagarelor. Pentru mai multe informatii, detalii, studii sau relatari despre ceea ce a insemnat holocaustul sunt mii si mii de site-uri care va pot da informatiile necesare, carti, filme, piese de teatru, documentare, pliante si mai nou, organizatii neguvernamentale. Totusi, ceea ce vreau eu sa amintesc prin articolul de azi, umbrit de trecutul tragic, este nevoia a ne cunoaste istoria, de a ne cunoaste trecutul, in primul rand al tarii noastre, apoi al Europei si apoi al lumii... E nevoie sa ne cunoastem istoria pentru a nu o lasa sa se mai repete vreodata!

Acum doi ani, intr-un frumos, culturalizat, relaxant si distractiv concediu prin europa centrala, poposesc alaturi de cateva prietene in Germania. Hotaram sa mergem la Dachau primul lagar deschis pe teritoriul Germaniei, unul dintre cele mai mari si mai cunoscute, situat la doar 16 km sud de Munchen.

Tin minte ca am ajuns intr-o parcare imensa, goala. Era 5 dupamasa... 5 si putin. De mai bine de doua ore ne invarteam in oras, fiind ghidati in dreapta si in stanga de germanii care ascundeau adevarul. Da, il ascundeau fara pic de retineri. Eram in acelasi lor si intrebam care e drumul cel bun... batranii ne spuneau o directie, tinerii o alta directie, politia o cu totul si cu totul alta directie. Multi nu stiau engleza, multi nu ne bagau in seama... pentru moment aveam impresia ca vizita mea intr-un loc ce fusese martor al istoriei mondiale era doar o ilizie. Pana la urma gasim o doamna cu un caine pricajit ce ne indica directia buna... ne face ferm cu mana sa o luam inainte, intr-un gest similar cu cel al nazistului din ordinul caruia lumea ii plange si azi pe evrei. Era o mana ridicata oblic, inspre drumul intins si o privire ce tintea in departare rece, pierduta in minciuna... Am urmat traiectoria infricosatoare pe care ea ne-o aratase si, dupa alte ceteva zeci de minute de cautari gasim in sfarsit o harta ce ne indica locul unde evreii aveau bilet de voie catre moarte. Din parcarea imensa o luam in pas grabit spre intrare... totul aranjat, totul curat, dar in dreapta noastra era un zid vechi, ce semana mult cu cele comuniste de la noi, doar ca de doua ori mai inalte si cu multa, multa sarma ghimpata imprejur. Era semnul ca ne apropiam tot mai mult sa vedem isotria cu ochii nostri. Ajungem la intrare si... surpriza! Lagarul se inchisese la ora 5. Totusi, cu rugamintea, explicatiile si scuzele de rigoare pentru portarul grabit primim acordul sa vizitam in prea putine minute curtea lagarului, cladirea unde fusesera gazati in urma cu 65-70 de ani evreii, ce astazi adaposteste Muzeul Dachau. Din surse scrise, carti si poze aflu ca acolo erau si o parte din obiectele lasate inainte de a intra la dus de catre evrei... erau chiar si dintii lor de aur ce erau scosi cu clesti folositi parca pentru elefanti, bucati de par, bijuterii, haine, obiecte personale sau poze cu famiile lor lasate departe... Intr-un fel a fost mult mai bine pentru ca nu aveam acces la muzeu, ar fi fost o experienta mult prea traumatizanta pentru mine si cu siguranta neplacuta. Intram in interiorul lagarului... betoane, pietre si un rand de plopi de o parte si de alta a unui drum. Cat vedeai cu ochii era un camp de pietre, iar fostele baraci erau reprezentate printr-o urma a lor pe sol din beton de 20-30 cm inaltime. Era infricosator totul... privirea mi se oprea in departare intr-un turn inalt, iar si mai in spate se vedea acelasi zid parca interminabil, strajuit din loc in loc de cate un punct de tragere de unde erau observati evreii. Fiecare miscare gresita era observata, fiecare centimetru mai la dreapta sau un picior pe iarba era taxat cu moartea ce soldatii tineri de atunci, batranii germaniei ce se ascund astazi in spatele unei fete morocanoase, pline de ura.

Am aflat atat de multe atunci in acele cateva minute (nici o ora) de vizita in locul in care istoria s-a scurs in pamant. Informatiile imi sunt si azi proastepe in minte, imaginea lagarului, a aleii pe unde mergeau odata camioanele ce transportau evreii morti de la dusuri spre crematoriu, santurile de langa zidurile mortii, zecile de baraci in care oameni in putere erau obligati sa munceasca inainte de moarte, plopii ce vazusera odata moartea cu ochii, ce auzisera plansetele copiilor despartiti de mamele lor sau ce fusesera acoperiti de cenusa mortilor ce scapa prin hornul crematoriului diavolicesc.

Aveam o stare de angoasa, de frica, de neliniste, de mila, de scarba, de tristete, de nervozitate, de curiozitate, de ura... erau toate indesate inauntrul meu, fara sa imi dau seama ce simteam cu adevarat... fara sa stiu daca tristetea inlocuia frica sau ura pentru istorie si grelelile trecutului inlocuiau nevoia de a descoperi atunci si acolo, asa cum nu se poate mai bine, trecutul si sfarsitul miilor de evrei. Nu stiam daca era bine ca ma aflam sau nu acolo, nu stiam daca era mai bine sa devin trista sau sa accept bagajul de cunostinte cu care aveam sa ies de pe portile lagarului. Totusi, am ales sa iau cu mine de acolo o piatra... am pus-o in biblioteca mea plina de pietre de peste tot, bucati de roca ce sunt infasurate de cate o poveste stiuta doar de mine. Am si acum in biblioteca piatra rosiatica, ciobita intr-un colt si slefuita pe margini... poate calcase pe ea Hitler, poate cazuse o lacrima a unui copilas ce urma sa moara, poate fusese aruncata inspre un soldat de un evreu ajuns la capatul puterilor ce si-a pierdut viata in urma gestului disperat.

Paseam cu mii si mii de ganduri in minte si in suflet... paseam cu unul dintre cele mai stranii sentimente traite vreodata - ma indreptam spre cele doua crematorii. Aratau grotesc, infricosator... forma, inaltimea, structura lor... te intimida si te ducea cu gandul numaidecat la moarte, la moartea miilor de evrei, la corpurile incinerate, la oasele arse de flacarile izbucnite din nebunia unui om si a unei natii de a acceptat sa fie nebuna... O usa mare de gratii bara patruderea turistilor in locul unde odata ardeau de vii oamenii... peretii de piatra negriciosi erau precum o pelicula pe care erau scrise scancetele disperate ale femeilor ce-si plangeau copiii care mureau deodata cu ele, poate strigatele disperate ale unui tata ce lasase acasa o familie ce il astepta inapoi... erau peretii ce au privit si auzit moartea... bucati intarite de cenusa mai erau puse in unele locuri pe zidurile negre... cateva oase galben spre gri si cenusa, asta era tot ce mai ramasese.

Si aerul avea alt miros... caldura de sfarsit iunie era parca mai infierbantata... vantul nu batea, dar era cald... aerul parea apasator si cu un miros aparte. Spusesem atunci ca inca mai miroase a moarte in aer, inca mai miroase a carne arsa... lipsea doar fumul galben-negricios ce iesea acum sase decenii din hornul mortii. Nu imi venea sa zambesc in nici o poza... imi venea doar sa fug cat vedeam cu ochii cat mai departe de locul dezumanizarii, de natia ce provocase atat de multa durere.

Indreptandu-ne spre iesirea cea mai apropiata de crematoriu urmarim sarma ghimpata pusa strategic inprejurul gardului si deasupra lui... in fiecare loc ce ar fi putut reprezenta o eventuala scapare pentru evrei. Curentul trecea prin ele atunci continuu, astazi firele neizolate sunt ruginite, iar panourile de curent umplute de panze de paianjen. Totul era infricosator, fara scapare, fara sfarsit... totusi azi pot si putem vorbi cu totii la trecut despre lagarele mortii, insa cel mai rau este faptul ca vorbim la trecut despre cei aproape 6 milioane de evrei omorati de nazisti.

Am sa inchei articolul prin a va indemna sa cititi istoria, sa o intelegeti, sa vorbiti si sa ii acceptati pe cei ce au fost martorii sau pionii istoriei asa cum sunt ei, traumatizati, indurerati sau nepasatori pentru greselile ucigase ale lor... doar asa se poate vorbi de toleranta, de progres, de civilizatie... acceptandu-i si intelegandu-i pe toti, asa cum sunt.
  Trebuie sa ne cunoastem istoria, trebuie sa o povestim tuturor, asa cum a fost ea, pentru a stii cu a devarat cum a fost, ce a fost si cand a fost, pentru a nu-o mai lasa niciodata sa se repete...
La Dachau, scria cu litere de jumatate de metru, mare si sa se vada, chiar in fata cladirii dusurilor si la 500-600 m de crematoriu: NEVER AGAIN

Mai era o vorba... si de ce sa nu o spun? Mai era o vorba cam asa... never say never... pentru asta noi trebuie sa ne cunoastem istoria... pentru ca NEVER sa ramana never, iar amintirea milioanelor de evrei pentru umanitate sa ramana FOREVER.

miercuri, 26 ianuarie 2011

Aveți grijă la țurțuri ! Cad cu nesimțire... mai bine îi ocolim!

In articolul de azi am sa iti vorbesc despre inconstienta! Despre inconstienta mea, a ta, ca copiilor, a batranilor... inconstienta aproape tuturor, care din pacate se termina tragic uneori.
A fost iarna cu soare, a fost iarna blanda, cu zapada mai mult sau mai putin de sarbatori, se termina imediat ianuarie si uite ca un val de nea acopera intreaga tara. Ger, frig, inghet, picioare rupte in cazaturile stupide si penibile de alunecare pe gheata din centrul orasului si... oameni morti sau accidentati, loviti de turturi! Da, asta se intampla mai nou prin cartier... Se nenorocesc oameni nevinovati, poate din neatentie, poate din nepasare, poate din nestiinta ca pe acele pervazuri sau capate de streasini ale acoperisurilor se formeaza turturi ce la un moment dat cad. Ei bine, nu se stie pe cine intalnesc acei turturi in caderea lor, nu se stie cat de mari sunt sau de la ce etaj cad cutitele de gheata azvarlite de gravitatie asupra trecatorilor grabiti.
De o saptamana urmaresc fenomenul turturilor... ii privesc in fiecare dimineata cum se intind insetati spre sol, stralucind intepator si iritant privirii in bataia rece a soarelui de ianuarie. Unii mai mari, altii mai mici, mai grosi sau subtiri precum macaroanele ieftine. Am urmarit atentia oamenilor, dar am descoperit un rau nesfarsit de nepasare, neatentie si inconstienta pura. Si aici am sa va dau un exemplu de parinte, tatic ce poate si-a facut copilul din greseala si acum il creste cum il creste. Mergeam grabita acum doua zile spre celalalt capat de oras. Priveam de pe geamul masinii populatia ce se perinda pe sub turturi. Ajung in centru, iar acolo cladirile vechi si impozante erau o reala armonie intre gheata si zugraveala stearsa. Cel mai mare turture pe care il vazusem se intindea pe cablul de curent tras din strada undeva la geamul unui imobil, dupa care se desprindea falnic de bucata de cauciuc si atarna inspre trotuarul plin de trecatori ditamai bucata de gheata ucigasa de 70-80cm (fara pic de exagerare sau fictiune ieftina). Daca ii cadea unui copil, tanar in floarea varstei, parinte cu 5 copii acasa sau varstnic acel tutrure fix in cap ce se intampla? Nu stiu... nici nu vreau sa ma gandesc, te las pe tine sa iti imaginezi finaluri tragice.
O alta intamplare ca sa o numesc mai epic, se desfasoara in fata ochilor mei tot acum doua zile, undeva pe langa Policlinica de Copii de pe strada Motilor. Sper ca am reperat bine centrul sanitar de care vreau sa vorbesc. Eu stateam la stop si priveam in dreapta si in stanga plictisita ca in zilele bune de cadere in melancolie si miserupism. Vad un tatic iesind din curtea policlinicii. O coteste spre dreapta omul si o ia pe langa un imobil ornat cu turturi de doua ori mai lungi decat leptopul de pe care iti scriu acum. Masurand babeste cred ca erau turturi de vreo 3-4 palme. Taticul, grijuliu si iubitor de familie, mergea cu sotia in partea stanga si fetita(mi-am dat seama ca era vorba de fetita caci era toata roz, cu floricele si picatele si mai roz) tinuta in mana dreapta, intr-un cosulet din acela portabil pentru copii(nu stiu cum se numeste). Taticul si mamica mergeau linistiti pe trotuar, fara a fi supusi riscului de a fi loviti in cap de un turture ce se desprinde rebel de streasina inalta, iar fetita lor ce statea in cosuletul portabil era dusa de catre tat-su exact, exact pe unde erau turturii si pe unde inca se vedea pe trotuar o traiectorie de gheata formata in urma desprinderii catorva cu o zi, doua in urma. Cat de inconstient trebuie sa fii! Cat de tampit, cat de neatent, cat de nepasator!

Nu spun ca eu sunt exemplul cel mai bun. Cu siguranta nu sunt, caci tot acum doua seri, obosita dupa o zi plina in care nu pusesem deloc piciorul acasa, ma grabeam pe la 9 seara spre statia de troleibus. Si in graba mea nocturna, trec pe sub balcoanele unei cladiri de birouri nou-construita. Deodata cade in fata mea imbind grotesc pamantul un turture. Pentru moment am fost sigura ca a aruncat cineva intentionat spre mine, caci turturele cazuse cu o viteza de neimaginat si ma pregateam sa ripostez. Apoi mi-am dat seama ca eram singura pe strada si nu era nimeni in jur... era doar un turture ce a cazut la 1m de mine... 1 mentru!

Cu riscul de a ma repeta si cu nepasarea pentru repetitia mea, va spun sa aveti grija pe unde umblati, pe unde treceti, ce aveti deasupra capului, cat de protejati sunteti si... puneti-va macar o data intrebarea: ce s-ar intampla daca as incerca sa previn mai bine un accident decat sa devin eu o victima?




vineri, 21 ianuarie 2011

Ea nu știa să înoate în marea lor de răutate

Era atat de trista incat aproape ca se ineca in atat de multa deprimare... nu stia sa inoate, striga dupa ajutor, dar nimeni nu o auzea... striga doar inauntrul ei, cu lacrimi nevazute. Nu era nimeni sa ii intinda mana, nu ii arunca nimeni oare un colac de salvare? E atat de nepasatoatre lumea asta incat nu o salva nimeni? Caci Ea nu stia sa inoate in marea lor de rautate...
Cuget, tremur si nu imi gasesc cumpatul. Intru in agitatia in care Ea era prinsa, ma arunc in apa marii rece, printre scoicile ce-ascund inauntrul lor o perla a lasitatii, printre pestii misogini si calutii de mare nebuni de atat de multa invidie. Valurile ma trag si pe mine la fund, par mai puternice decat mine. Ea... Ea ma priveste pierduta, panicata, cu privirea-i fierband de frica de moarte, din care explodau parca mesaje disperate. Intru si eu sub valurile ce ma izbesc fara mila, ma duc in jos, ma arunca demonic inspre larg si ma indeparteaza tot mai mult de Ea. Apuca sa strige, insa o aud infundat, de sub apa. In sfarsit nu mai plange cu lacrimi nevazute... conteneste sa scoata un racnet al disperarii, al neputintei, insa nici macar eu nu o mai puteam ajuta. Marea devine parca si mai suparata, iar colacul de salvare nu mai aparea nici pentru Ea, dar acum... nici pentru mine. Amandoua eram prinse in calvarul ce parea sa puna stapanire pe incarcarile noastre esuate de a iesi la suprafata. Ce poti face oare cand esti prins printre valurile marii, printre puterea dezlantuita ce te atrage spre adancuri, sub ape, tot mai adanc, si mai adanc. Deodata o apuc de mana, ma zbat si contenesc sa ajung la suprafata unde vad in ceata un obiect ce parea scaparea... cineva aruncase un colac de salvate. Apuc sa il prind cu o mana si ea conteneste atunci sa iasa la suprafata... era ca lesinata, tremuranda si cu buzele invinetite de racoarea apei. Colacul e nesigur cu amandoua agatate de circumferinta lui scorojita de urmele vremii... era vechi, dar totusi exista sub forma unei scapari pentru una din noi. O las pe Ea sa se salveze si o imping cu ultimele puteri spre tarm. Acolo, o astepta cineva... era persoana care ii aruncase colacul de salvare.
Eu... eu inca mai ramasesem printre valuile care incepusera sa onduleze linistit imprejurul meu. Simteam ca inima imi iese din piept, iar in urechi auzeam doar duduitul si bataile ritmice si rapide ale organului ce-mi pulsa sangele devenit tulbure de atat de multa panica. Eram atat de obosita dupa o lupta nedreapta cu marea... dupa o bataie cu valurile ce sunt mereu infinite, iar puterile mele omenesti, infime in fata lor. Era un duel al fortelor neechilibrat... insa am ales sa incerc sa caut scaparea, sa depasesc granita neputintei si sa ma ridic la suprafata, pentru a trai mai departe.

Ei bine, exact asa e si in viata! Inotam de multe ori in marea lor de rautate, luptam cu lasii, incapabilii, mincinosii, irationalii, criminalii, nebunii si frustratii... luptam mereu cu ei, cu valurile lor ce ne izbesc brutal si ne arunca, fara voia noastra la fund, caci puterea noastra e neinsemnata in mare lor de rautate. Uneori luam cate o gura mare de apa, ne inecam cu ea caci ne inunda sinusurile si tusim impacientat lacrimand la comanda, insa contenim sa traim... alteori* ne atrage atat de mult spre abisul intunecat al fiecarui fundament marin incat ramanem acolo pe vesnicie, in adancuri... alteori* intram in hopotermie, dar reusim sa supravietuim, lesinam poate de panica sau doar ne pierdem cunostinta caci marea ne izbeste cu crestetul de stanci. Uneori ne lovim atat de tare incat ramanem pe viata cu cicatrici, sechele sau purtam mereu in suflet acea rana nevindecabila, acea frica de mare, de valuri... de apa.
Atunci cand iti e frica de apa, iti e frica de ei, de oameni... de forta lor diavoliceasca de a lovi, de a injunghia fara discernamant cu vorbe, cu reprosuri sau chiar fizic, cu sange rece... cu sange lipsit de iubirea de viata.
Nu imi va fi frica niciodata de apa, niciodata! Dar imi va fi frica de mare... de marea lor de rautate...



Cu multumiri speciale valurilor marii si colacilor de salvare,

o supravietuitoare reinviata dupa inecul printre valurile marii




* In DOOM2 apare ca schimbare de norma si corect in forma alteori  (cu sensul de “in alte randuri, in alte imprejurari”)

miercuri, 19 ianuarie 2011

Concert Emeric Imre in Diesel Club - Noaptea nebunului de alb


Emeric Imre, folkist clujean iubit si indragit de consumatorii muzicii cantate intai de toate din emotie si sentimente si mai apoi cu vocea si chitara, ne-a bucurat daruindu-ne o seara de ianuarie 17 in Diesel Club peste care a fost presarata o atmosfera boema, linistita, ca intre prieteni. Imi(Emeric Imre) numeste localul un “spatiu putin intimidant pentru lumea noastra nebuna a folkistilor” insa gheata a fost sparta dupa primele 5-6 melodii, iar publicul ce s-a lasat putin asteptat a savurat si rasplatit prin aplauze cantecele lui Imi.

Repertoriul avea sa contina, dupa cum a spus si cantaretul “piese vechi si piese noi”.  Seara “Nebunului de alb” a inceput cu o melodie noua, “Canta”, compusa chiar pe 30 ianuarie anul trecut, de ziua artistului. Si… pentru ca numai e foarte mult pana in 30 ianuarie, ii spunem si noi lui Emeric Imre un sincer si prietenesc “La Multi Ani !”

Repertoriul complet si divers a adus in lumina reflectoarelor piese cantate de artistul clujean foarte rar, printre care se numara “Clown”, “Sinuciderea lui Don Juan”, “Viata mea” sau “Cantec pentru Aurora”. Ne-am simtit cu totii onorati sa mai fredonam inca o data piese ce de putine ori avem ocazia sa le cantam impreuna cu vocea unica a folkistului. Seara a continuat in aceeasi nota sfioasa, iar primele aplauze consistente vin abia la piesa “Ploua”, pe versurile lui George Toparceanu. Melodiile pe versurile lui Adrian Paunescu au adus un plus de valoare si incarcatura emotionala serii, printre acestea fiind “O lumina”, “Omul”, “Posta fara noroc”, “Ursoaica” sau “Flaut inzapezit”.

Ici-colo zaresc din ce in ce mai multe siluete ce pana nu demult stateau cuminti pe scaun, iar deodata parca toate isi da drumul si incep a comunica in totalitate cu artistul… sala se clatina alene plutind parca in lumea notelor si a ciupiturilor de chitara. Totul e o vraja… o vraja din care renaste acelasi malefic “Nebun de alb” iar intreaga sala parca prinde o alta culoare. Era cartea de vizita a folkistului si cu siguranta melodia cea mai asteptata si dorita a acestei seri…

Specific artistului, fiecare piesa avea o introducere scurta, o introducere in atmosfera, in povestea croita de ciupiturile rapide ale corzilor de chitara. Deschiderea catre public a lui Imi prin povesti sau melodii cantate la cererea prietenilor din public ma face sa afirm ca a fost o cantare reusita, pe masura si calibrul celui ce statea in lumina reflectorului, dar totusi care era atat de aproape de noi, cei din sala, prin muzica lui. “Balada carelor”, “Incercare” sau piesa mai noua, “In mii si mii si mii” au multumit publicul consumator de muzica de folk, iar la cererea acestuia, artistul ne canta si incanta cu  aceeasi cunoscuta “Oratie de nunta”.

Dialogul si comunicarea publicului cu artistul pare una ideala. Cu dorinta de a transmite cat mai multe prin mesajul muzicii sale, Imi accepta un bis al cartii sale de vizita, “Nebun de alb”, insa doar in varianta acustica… acesta doar acompania publicul care era, dupa cum spune artistul, in rolul principal. O melodie intreaga, cantata in totalitate de public, cu versuri, cu refren si repetitiile de rigoare ale refrenului… ce poate fi mai frumos si multumitor pentru artistul de pe scena decat sa-si priveasca ascultatorii cum incet devin cei ce canta, cei ce transmit emotie printr-o voce comuna a publicului!  

Seara se incheie intr-o nota vesela, cu o “Scrisoare suparata” insa doua versuri  mi-au ramas cu siguranta intiparite in minte dupa seara petrecuta in localul de bun gust din centrul Clujului… ma simteam “ca un nebun de alb ce captureaza,/ O noapte-n Diesel pentru vesnicie…”

 Din nou, va spun ca pentru mai multe informatii si Evenimente in Cluj accesati site-ul oficial al articolului:
http://evenimenteincluj.ro/2011/01/19/cum-a-fost-emeric-imre-in-diesel-club/

Sa ne vedem cu bine la cat mai multe cantari cu muzica buna!

sâmbătă, 15 ianuarie 2011

Geniul de ieri si de astazi - Eminescu

15 ianuarie... zi mare! Nu, ar fi o fatarnicie penibila daca as afirma asta, daca m-as comporta precum evlaviosii feerici si nostalgici... Iti spun simplu, azi sunt 121 de ani de la nasterea poetului national si universal Mihai Emenescu, si printr-o nascocire printre neuronii ce mi-au mai ramas iti mai spun ca s-a nascut la Ipotesti pe data de 15 Ian 1850.
Ce este atunci 15 ianuarie daca nu o zi mare? O zi mai speciala poate pentru cei ce... mai au macar o jumatate de ora pe zi sa se intoarca spre sine, sa vada intunericul din neantul sufletului lor, sa vada nemarginirea si puterea creatiei umane in propriile lor maini. Pentru mine Eminescu este sinonim cu omul de geniu... ma preocupa de mai bine de 4 ani conditia aceasta umana pe care unii au povara de a o purta pe umeri doar pentru a ne face pe noi, cei ce aspiram la lucruri infime, sa urcam cu o treapta mai mult in ierarhia cunoasterii si a descoperirii de sine.

Incontestabil Eminescu a fost un geniu. Sunt critici care au vorbit despre asta, oameni cu diplome in domeniu, nu e cazul sa ma bag ca musca-n lapte doar pentru ca ziua de azi e ceva mai potrivita pentru acest lucru. Am sa arunc o privire asupra geniilor de astazi... si ma gandesc la un proiect cioplit mai digital ce l-am prezentat in ultimii doi ani unor elevi din pana in 16-17 ani... si pentru ca nu era cazul sa ma formalizez si sa imi pun masca pe fata asa cum se poarta la astfel de aniversari, i-am adus in fata tocmai pe ei, cei ce priveau din sala in diferite ipostaze... sportive, artistice, educationale si literare, dar toate la alte dimensiuni. Era un adevar general valabil, iar pentru ca tematica era specifica varstei am certitudinea ca o mica, mica parte din ei a fost atinsa doar pentru ca aduceam in fata contemporaneitatea, inspirata din trecutul feeric.
Pentru ca acum, scriindu-ti pe blog, ideile mele sunt marginite doar de granitele bunului simt, am sa ma intorc asupra contidiei omului de genui Eminescu, in secolul 21, in plina contemporaneitate. Ce insemna atunci geniul si ce inseamna azi geniul? O idee ce se pliaza teribil pe cautarile mele de care iti spuneam ca ma pasioneaza in ultimii 4 ani... ideea apartine unu psiholog, Pera de la PersonalitateaAlfa, ce vine in fata mereu cu o gandire rationala si spusa de fiecare data obiectiv...
Piramida lui Abraham Maslow ne arata ca sunt sase domenii mari ce intereseaza in mod deosebit fiecare individ uman: sanatatea, iubirea, sexul si relatiile, banii, viata sociala, psihologia si mintea umana, vocatia sau scopul vietii. Si, on the top of the mountain, se afla vocatia... care e in stransa legatura, evident, cu celelalte cinci domenii ce nu sunt de neglijat. Doar atunci vei ajunge sa te faci auzit cand prin vocatie, schimbi oameni si mentalitati, pentru ca doar in acel moment iti dai seama ca ai facut ceva pentru lumea si tara ta, cand vezi rezultatele, care nu se masoara material.
Dupa cate se stie, Eminescu avea oarecum o obsesie pentru munca si vocatia sa... dar avea probleme pe toate celalalte cinci mari domenii. Era preocupat numai si numai de scris si cu toate acestea, a lasat o comoara lumii, literaturii universale si romane. Si pentru ca il preocupa doar scrisul, cu acea comoditatea ireala a lui ii incomoda pe cei din anturajul sau care s-a dovedit ca pana la urma l-au omorat(si aici iti dau tie ocazia sa intelegi cat vrei de multe prin sintagma "l-au omorat"). Spunand pe romaneste, ar trebui sa afirm ca a facut ceva cu viata lui si a avut un rost in viata, fie ca unii acceptau sau nu acest lucru.
Si asta e diferenta intre geniu si omul normal. Omul normal, iti atinge destinul prin munca, perseverenta si iar munca... cladeste si bifeaza cele cinci domenii ale existentei pentru ca in final sa ramana la vocatie, cu ajutorul careia sa lase o amprenta pozitiva in diferite domenii. Geniile se nasc cu acea gandire stralucita, cu acel plus fata de ceilalti. Au o inteligenta superioara, de care parca imi amintesc ca ti-am vorbit intr-un articol de anul tracut(facand o mica paranteza, iti spun ca sunt trei tipuri de inteligenta superioara). Au acea inteligenta superioara care ii impinge sa vada doar vocatia, visul lor si nimic altceva. Astfel, un geniu neglijeaza celelalte parti din corpul piramidei... poate nu au o baza materiala si de cele mai multe ori nici nu se poate vorbi de asa ceva, poate nu au relatii si o comunicare buna cu ceilalti si categoric discrepanta intre geniu si omul obisnuit va exista mereu. Daca ne uitam in jurul nostru geniile mai exista... iti dau exemplul acela de barbat foarte inteligent, ce cu 30-40 de ani in urma era prin bibliotecile renumite ale facultatilor din Austria, Franta, Anglia sau Italia... era la toate conferintele si in toate articolele. Astazi poate vedem pe strada tarziu in noapte cate unul sprijinind garduri, numarand poate fiecare ban sau plangandu-si de mila. E exemplul tipic de decadere a geniului contemporan, dar atat de rari si de intimi printre noi, incat nici nu stim de ei... Dar sa fi geniu nu inseamna poate sa ai un sfarsit tragic, sa dispari subit, in umbra... pot exista oare si genii evoluate? E un paradox, caci geniul in sine inseamna evolutie si absolut... stii care cred ca e problema... preblema e ca noi nu ii intelegem si atunci spunem ca nu au avut o viata frumoasa pentru ca nu e greu sa faci afirmatii nefondate, incercam sa scoatem in lumina alte laturi ale lor slabite, fara a recunoaste ca vocatia lor, care e varful piramidei existentei lor este cu mult peste aspiratiile noastre... de aici porneste discrepanta, pentru ca noi acceptam greu un geniu si nu tine de noi, tine de abisul puterii de a gandi si intelege ce ne desparte  si diferentiaza pe noi de ei...
Iar pentru a aduce o remarca pentru o afirmatie mai sus facuta care se refera la munca unui om normal pentru a-si atinge visul spre deosebire de genui care are povara de a se naste cu un vis deja, am sa iti scriu un raspuns pe care Brancusi l-a dat odata unui jurnalist francez... se refera la faptul ca geniul nu lucreaza pentru a crea o capodopera, ci el lucreaza pentru a intra in acea stare, de a crea o capodopera. Noi, muncim pentru a crea, ei muncesc pentru a simti cu adevarat ca au creat.

Brâncuși care, întrebat de un jurnalist francez: „Domnu' Brâncuși, dumneata n-ai făcut multe, dar toate-s capodopere. Explică-ne şi nouă cum ai reușit”, „Eeei”, zice moșul. „Nu-i greu să faci o capodoperă, e greu să te pui în starea de a face o capodoperă !”, a țipat deodată.

miercuri, 12 ianuarie 2011

O zi de miercuri, ianuarie, 2011

Noapte scurta, berea lunga. Cadere brusca in miezul forfotei cotidiene. Ganduri, planificari, dar nimic concret.
Ce sa insemne asta oare? Nici nu am idee... imi e parca blocata mintea sa mai gandesc, sa gasesc aceleasi raspunsuri fara folos la aceleasi intrebari puse doar asa, ca sa fie. Stau si ma uit in jur... ce vad? Miscare. Aud ceva? Aud un zumzet infundat de ecoul barat al incaperii in care sunt acum. Si stii ce e ciudat... e ciudat pentru ca nu vreau sa fiu acum, aici. E ciudat atunci cand trebuie sa fii la locul nepotrivit, printre persoanele nepotrivite... dar ma gandesc totodata ce bine e cand esti cu ei, prietenii alaturi de care fiecare seara petrecuta in compania lor se transforma mai mult intr-o dimineata alaturi de ei. Atunci gasesti raspuns la intrebari, iti faci planificari. Ai viziuni si inspiratie... cand esti cu oamenii care iti dau inspiratie, chef de munca.

Mi se pare atat de irespirabil si fara esenta aerul de unde scriu acum... imi atrofiaza chiar si gandurile! Idei, teme de scris... nimic. Toate au pierit in desertul spleenului meu!
Stau si ma uit in jur. Penibil! De ce nu scriu? De ce nu imi misc degetele mai repede pe tastatura neagra... de ce tastez cate ceva si apas repede butonul ucigas "<-" ? Nu am raspunsul la mine azi, a ramas in calalta geaca... ma duc sa il caut!

Zi frumoasa!

duminică, 9 ianuarie 2011

"Gellu nu scria pentru că e o meserie frumoasă să scrii. Scria pentru ca să tacă"

Ma gandesc cum e sa fii scriitor. Sa iti castigi painea si banii de buzunar numai si numai din scris. Teribil de frumos trebuie sa fie! Doar ca astazi... astazi cine mai traieste teribil de frumos scriind? De retinut faptul ca scrisul nu inseamna pentru mine presa de scandal si alte articole pe tot felul de site-uri... scris insemnand volume de poezii, proza, beletristica etc. Problema care a dus la disparitia subita a acelora cu o meserie de scriitor si nu doar o pasiune sau activitate succesiva se despica in doua directii si anume: prima directie tinde sa arate spre acele clase sociale sau mai bine tilologii umane care citeau odata, care poate nu au citit niciodata... si aici ne intrebam de unde si pana unde acesti oameni? De ce astazi ei sunt atat de multi, iar acum 30 de ani erau pierduti ici-colo. Raspunsul este simplu: tehnologia! Avem laptopuri, calculatoare, jocuri video, chestii din acelea negre pe care te poti juca si viziona filme(eu le spus pi-piuri), avem atatea si atatea baruri si modalitati de a ne petrece timpul liber incat... incat refuzam pur si simplu sa mai deschidem cate o carte luni bune... pentru ca in fiecare seara este telenovela la televizor! Si uite asa dispare inca o meserie in tara noastra...
A doua directie spre care tinde problema mai sus amintita poate nu pare atat de mult fondata, dar pentru multi, multi pasionati de lectura reprezinta o piedica in a devora noile aparitii din librarii, si anume preturile destul de piperate pentru unele carti. Da stiu, sunt multe costuri, tipografie, procent din vanzari autorului, procent pentru librarii, taxe de stat, drepturi de autor, plata pentru X si Y. Dar totusi... sunt mult mai scumpe cartile ca acum 15 ani... Si iti dau un exemplu tipic... sa spunem... sa alegem o profesoara de romana pensionara, batrana, cu ochelari cat fundul de borcan, dar pasionata de lectura si dornica sa il citeasca pe Dan Puric si alti buni filosofi(e un exemplu aleator!) . Cati bani primeste acea batrana pe luna? Crezi ca are ea bani sa dea 50lei(pretul minim pentru o carte buna, cu personalitate prin pagini)? Eu spun ca nu si aici mai intra si studentii... inteleg, si eu as face la fel ca ei... ma bine as iesi intr-o sambata, duminica, luni si marti la o bauta cu prietenii decat sa stau doua saptamani in casa pentru a strange bani sa-mi cumpar cartea nou aparuta despre misterele lumii(exemplu aleator!) Si aici nu merge varianta cu existenta bibliotecilor... nu vom gasi niciodata in biblioteca tot ce gasim in librarii si ar fi absurd sa fie asa... pentru ca daca am gasi in biblioteca ceea ce gasim in librarii, categoric numarul celor care cumpara carti si mai ales al celor ce se straduie sa puna bani deoparte pentru a le cumpara va disparea din ecuatie.
Asa ca... jobul, ca sa folosesc englezisme, de scriitor devine din ce in ce mai diafan... Exista scriitori care isi platesc taxele numai si numai din ceea ce publica, nu spun ca nu sunt, poate sunt 1-2-10-100 in tara, si mai multi, dar nu sunt atati cati erau odata... astazi avem informaticieni, ingineri si asta e viata din secolul 21, avem nevoie de ei, dar toturi mai avem nevoie si de cultura caci avem si de unde ne inspira...
Dar pentru a incheia poate mai optimist decat ar trebui, fara sa mai arunc o privire peste situatia care nu e atat de colorata, am sa amintesc doar de vorbele lui David Esrig spuse la conferinta "Gellu Naum in gros-plan" de la Muzeul National al Literaturii Romane acum putin timp, in octombrie 2010: "Gellu nu scria pentru ca e o meserie frumoasa sa scrii. Scria pentru ca sa taca"

 Si-acum tac...

vineri, 7 ianuarie 2011

"Eu cred că veșnicia s-a născut la sat"

7 ianuarie... zi de sarbatoare mare! Sa traiti si sa-ntineriti dragi Ioani si Ioane(si derivatele numelor)! Si Ion al lui Rebreanu sa traiasca si Iona a lui Sorescu si cealalta jumatate de tara ce poarta numele cel mai cunoscut printre Romani!
Daca ma obosesc sa caut semnificatia numelui Ion/Ioan gasesc ceva lucruri interesante... numele provine din ebraica(veche), origine ce o mai au multe nume aparent pur Romanesti si inseamna binecuvantarea Domnului... interesant! Conotatia si semnificatia numelui face trimitere la motive biblice, insemnand si mila lui Dumnezeu. Se spune, sau mai bine spus, am citit, ca acest nume era atat de bine privit incat in trecut exprima un grad initiatic. Se mai scrie si ca in trecuturile indepartate ale tarisoarei noastre, voievozii se numeau Io(n) Stefan Voievod, "io" reprezentand gradul spiritual al purtatorului. Acestea fiind spuse, nu imi ramane decat sa urez traditionalul La Multi Ani celor ce isi sarbatoresc onomastica in aceasta frumoasa zi de vineri!
Si pentru ca tot astazi e chef mare prin zona in care scriu acum, trebuie sa ii urez un calduros si plin de iubire LA MULTI ANI cu sanatate si copii cuminti mamei mele care, paradoxal, e nascuta in 7 ianuarie, dar nu se numeste Ioana!


Acestea fiind spuse si urate, sa trecem la oile noastre. Si daca am amintit de oi, am sa schimb tema articolului de azi din pura, dar absolut pura intamplare, si am sa vorbesc putin, dar putin de tot, despre viata la tara. Da, mediul rural, acela cu vaci, animale, porci, gaini, apa calda fiarta la soba, foc cu lemne, sapa si arat, scos de cartofi, udat in gradila sau plivitul buruienilor. Si activitatile gospodaresti pe care le cunosc ar putea continua mult si bine, dar astazi nu acesta e scopul articolului. Totusi, vreau sa iti pun o intrebare... tu, daca ai sta la tara, dar la tara acolo cu vaci si porci, te-ai muta la oras? Gandeste-te bine la raspunsul tau si pastreaza-l pentru tine... te va ajuta sa imbunatatesti unele lipsuri din viata ta cotidiana! Daca eu as fi intrebata daca as vrea sa traiesc la tara as raspunde putin mai... siret. Adica? Da, as fi vrut sa locuiesc la tara, dar nu acum in 2011 la aproape 19 ani. As fi vrut sa copilaresc cu pisicii si puii de caini, cu bobocii de rata si fluturii ce apar primavara, as fi vrut sa ma joc prinzand soareci si pescuind in balta din fata portii... mi-ar fi placut sa fi trait la tara pana pe la 8-10 ani.
Cand eram mica mi se parea atat de frumoasa viata la tara... evident, vedeam partea frumoasa a lucrurilor. Bunicii imi ofereau doar roadele muncii campului, iar eu ma infructam de fiecare data din poamele proaspete. Ceea ce imi amintesc cel mai bine din vacantele de vara de acum 10-12 ani nu sunt saptamanile petrecute la mare sau in statiuni, ci sunt acele cateva zile petrecute la tara, printre ciresi si pruni, printre straturile de zarzavat ce mereu le calcam, printre iarba lasata sa creasca pentru a fi cosita si pe care eu o puneam la pamant printr-o singura razie prin curtea din spate de un verde asa cum doar in copilariile noastre mai avea asa nuante. Imi amintesc cum ma trezeam cu razele de Soare pe fata si forfota pierduta prin curte a cotcodacitului de gaini si cantatului de cocos. Imi amintesc cum ma ridicam din pat si priveam pe fereastra mica... zaream un deal inalt, cerul senin si cate un batran ce trecea pe ulita tacut. Nu ezitam sa imi arat ochii mititei Soarelui asa ca ieseam numaidecat in balconul casei si priveam fericita orgada plina de miscare. Pisicii mieunau infometati de langa usa casei, iar gainile fugeau ca nebune in fata balconului de-ndata ce ma zareau... stiau ca vor primi portie dubla de mancare! Apa aceea rece ce curgea la izvor si imi taia rasuflarea ma trezea in totalitate. Micul dejun? Asa cum imi placea mie... cu gogosi calde si lapte delicios, iaurt rece si paine de casa...
Asa incepeau poate cele mai frumoase zile de vacanta... ce urma? Urmau plimbari pe dealuri, priviri multe aruncate in departare si zeci si zeci de intrebari despre locurile care imi pareau atat de legendare... Astazi, locurile imi par mai altfel... am raspunsul multor intrebari, ochii imi gasesc mereu cate o piatra rostogolita pe deal si eu parca ii stiu trecului. Cunosc trecutul pietrelor, cunosc istoria satului, dar totusi... inca iubesc plimbarea de dimineata prin iarba plina de roua, lacrimile lunii... inca mai imi place sa cant in arsita verii in plin camp si sa imi infig picioarele infierbantate de pamantul arzator direct in paraul din vale... inca imi place sa stau la umbra nucilor batrani, impozanti si inca mai imi place sa fug in gradina dupa puii de pisica ce ma cheama la joaca... si ma gandesc acum ca... acele saptamani si zile din vara si-au pus amprenta apasator de tare mai incolo. Iubesc si azi sa hoinaresc, sa merg pe camp, prin munti, sa urc dealuri si sa le cobor, sa imi pun intrebari despre pietre, sa ie iau in mana, sa le invart, sa privesc norii, copacii si curgerea apei...

Iar dupa toate aceste randuri frumoase si roz, imi amintesc un afis al carui scop exact nu mai stiu care era, dar care avea urmatorul mesaj, pe un background ce scotea in prim-plan un batran fumator de Carpati, cu urme adanci pe fata ale greutatilor vietii si cu nostalgia si deznadestea intiparita in privirea-i stinsa deja... scria rosu pe negru, cu litere mari:"Viata la tara: frumoasa, linistita... ca moartea!". Nu am inteles niciodata acel mesaj, eram mica pe atunci, dar stiu sigur ca m-a miscat profund, motiv pentru care si astazi, dupa 6-8 ani, inca il mai tin minte... nu vreau sa il inteleg sau sa il argumentez ci vreau doar sa termin articolul de astazi intr-o nota optimista, printr-un vers de-al lui Blaga auzit acum doua zile ce mi-a placut enorm si care m-a inspirat pentru multe, multe lucruri. Filosoful spunea: "Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat"

--------------------------------------------------------

Copilo, pune-ti manile pe genunchii mei.
Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat.
Aici orice gand e mai incet,
si inima-ti zvacneste mai rar,
ca si cum nu ti-ar bate in piept
ci adanc in pamant undeva.
Aici se vindeca setea de mantuire
si daca ti-ai sangerat piciorele
te asezi pe un podmol de lut.
Uite, e seara.
Sufletul satului falfaie pe langa noi,
ca un miros sfios de iarba taiata,
ca o cadere de fum din stresini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte inalte.

(Lucian Blaga, Sufletul satului)