Mama - 200 de cuvinte, nimic mai mult .

Azi, dupa ce am ajuns acasa de la "Incotro", un program interesant ce a luat nastere la initiativa unor traineri de a-i ajuta pe liceeni sa isi dea seama incotro se indreapta ei, m-am pus la citit, la ascultat muzica, dar parca nu imi gaseam locul. Aveam nevoie de ceva si mai profund decat latitudinile si longitudinile punctelor extreme ale romaniei asa ca am inceput si am descarcat filme cu duzina. Din calupul de titluri, am ales unul care mi s-a parut interesant. Din fericite nu am adormit la mijlocul ecranizarii, asa cum am facut mai tot timpul in ultumele doua luni... asa ca, am vazut filmul pana la ultima sceva. Era despre o mama... o femeie cu doi copii, un sot si multe, multe pe cap.
Am sa iti povestesc doar o parte din actiune, pentru a intelege mai bine articolul meu de azi. Mama, al carei nume nu l-am retinut, se inscrie la un concurs in care in doar 500 de cuvinte trebuia sa descrie o mama, activitatile mamei, viata mamei. Femeia, pasionata de scris si articole scurte, avea si un blog unde scria pe fuga, atunci cand copilasii erau la scoala/gradinita.Asa a descoperit si concursul de care aminteam mai sus. Finalul filmului nu ne spune daca ea a castigat sau nu competitia, in urma careia obtinea un job frumos de scriitoare, scenarista, in fine nu mai stiu ce era. Oricum, ceva legat de scris.
Ideea care e... mie personal mi s-a parut inedit sa descrii o mama in 500 de cuvinte. Filmul oricum mi-a reamintit inca o data cat de greu e sa fi mama, imaginile surprinse pe continentul de peste ocean, in care viata e plina de iluzii, pareau atat de apropiate de ceea ce inseamna ziua unei mame aici, in tarisoara noastra ascunsa intre Carpati, Dunare si mare...neagra pe deasupra.
Nici macar nu am idee cu ce sa incep in a descrie o mama oarecare si nicidecum pe a mea, cea ce mi-a dat viata. Ar fi atat de penibil sa o fac doar in 500 sau 200 de cuvinte, dupa cum am ales sa descriu eu in acest articol. Defapt, nu as putea-o descrie nicidata pe EA... dar am sa descriu tot ceea ce ar trebui sa ne faca pe toti sa respectam la ele. Sunt actiuni, lucruri facute de ele sau pur si simplu... e descrisa simplitatea unei mame de a-si face mereu puiul mic fericit.


dragoste neconditionata impartita copiilor ei, zambete, sarut inainte de culcare, multe sacrificii doar pentru puiul ei, prajitura facuta duminica pentru familie, cumparaturi istovitoare cu zeci de plase ce o ingreuneaza zi de zi, piata, curatenia continua, vase spalate, geamuri lustruite, mancare calda, masa bogata, frigiderul plin(pentru care a muncit o luna intreaga sa fie asa), hainele curate din dulap, asternutul frumos mirositor, camera aerisita de fiecare data cand te intorci acasa, patul aranjat, hainele impaturate, bani in fiecare dimineata pe birou, grija pe care ti-o poarta de fiecare data cand pleci de acasa, ceaiurile aduse la pat atunci cand erai bolnav, povestile pe care ti le citea inainte de culcare, imbratisarile nenumarate din zi, momentul in care te uitai de dupa perdea cu ea atunci cand veneau cu ursul si cu capra iar tie iti era frica, salutul de la culcare "sa visezi cu ingerasii", zecile de lucruri pe care ti le-a cumparat fie ca erau din ultimii bani, bucuria ei avuta de fiecare data cand noi luam o nota buna, sedintele cu parintii la care se grabea mereu sa ajunga, cadourile pe care le punea sub brad, scrisorile catre Mos Craciun ce le scriai impreuna cu ea, cofetaria la care mergeai cu ea in fiecare zi importanta, incurajarile pe care ti le dadea in diminetile infircosatoare cand mergeai la analize, zecile de medicamente pe care ti le-a cumparat cand raceai, gestul tandru cand te invelea cu patura atunci cand tu adormeai pe canapea, primul machiaj, prima lectie ce ti-o dadea pentru a fi o domnisoara, incurajarile atunci cand aveai prima prietena, prima poveste despre prieten si sex, prima discutie despre pubertate, fiecare tort ce il facea cu dragoste la aniversarea ta, cadourile suplimentare ce ti le intindea cu drag de fiecare onomastica, zilele de nastere tinute cu prietenii, orele petrecute in parc dupa ce te lua de la gradinita, primul creion ce ti l-a dat in mana, prima litera ce te-a invatat sa o scrii, primele cuvinte, primii pasi, prima baita pe care ti-a facut-o, impodobirea bradului, primul cantecel si prima poezie, asteptarea iepurasului de Paste alaturi de ea, fiecare masa in familie aranjata frumos, serbarile la care venea si rostea alaturi de tine poezia de undeva din sala, interventiile ei atunci cand cei mai mari radeau de tine, toate consolarile, toata increderea pe care ea ti-o da, toate sfaturile ce le imparte mereu pe gratis, internetul, cablul, curentul, gazul sau taxele pe care tot ea merge sa le plateasca, toate lucrurile pe care ti le cumpara, orele interminabile in care ea venea cu tine la cumparaturi, filmele si desenele pe care le-ati vazut impreuna, jocurile cu papusi de cand eram mici, clatitele facute dimineata, desteptarile pe care le primeam de la ea in fiecare dimineata cand mergeam la scoala, gogosile pe care le faceam impreuna, pizza facuta acasa peste care eu puneam sosul de rosii, pisica sau animalul de casa de care tot ea avea grija, cu toate ca spuneam ca e al nostru, zacusca si muraturile pe care ea le pune pentru iarna, compotul de cirese carate de ea din piata pana acasa, fiecare cearta cu tine din care ai invatat ceva, fiecare mustrare dura dar totusi atat de blanda adresata noua, fiecare felicitare adusa la sfarsitul anului scolar, sticla de suc cumparata doar pentru ca asa vroiai tu, inghetata daruita in plina vara dupa pranz, desertul -lapte de pasare- sau -crema de zahar ars- ce erau preferatele tale si le facea de fiecare data cand aveai pofta de ele, sandwichurile facute dimineata devreme, de fiecare daca cand plecai in excursie, banii pe care ti dadea in plus pentru orice eventualitate de fiecare data cand plecai in tabara, telefoanele de la 3-4 dimineata cand ea inca nu dormea si se intreba daca esti bine si nu te-ai imbatat prea tare, pedeapsa care ti-a dat-o atunci cand ti-a gasit tigarile in geanta, cadourile de ziua ta, desenele realizate impreuna cu ea pentru tema la abilitati practice, compunerea la romana pentru care isi batea capul impreuna cu tine, problemele de la mate si fizica solutionate doar cu ajutorul ei, plimbarile doar tu cu ea tinandu-va de mana... mana ei mereu calda de care iti placea sa te atarni, buzele ei pe fruntea ta, mangaierile nesfarsite si noptile in care aveam vise frumoase doar pentru ca dormeam cu mama in pat, noptile in care ne trezeam speriati dintr-un vis urat si ea era ne strangea in brate precum niste bebelusi, zilele de vineri in care aveam voie la televizor pana adormeam si ne ducea in camera noastra in brate, zecile de ore cand se juca cu noi, cand venea cu noi afara cu bicicleta, cand imi cara mereu in geanta paleta si galetusa pentru nisip, cand aparea de fiecare daca cand o strigam pe geam si ne arunca sticla cu apa, cand ma chema acasa sa imi iau bluza pe mine, sa ma imbrac sau sa mananc ceva...pentru ca pur si simplu eram un copil si uitam de toate, iar ea, mama, era cea care avea grija ca toate sa fie bine.
Are mereu grija de noi... tocmai a intrat la mine in camera si m-a intrebat... m-a intrebat daca nu vreau sa.......

În interiorul nostru… vom găsi scăpări!

Azi tu nu știi….

Nu știi-un cuvânt de tine

Te pierzi în zare - depărtare

Te uiți la viața-ți plină de rutine

Și n-ai tupeu să amintești de sine.

Tu habarn-ai că esti un zero mic în toate

Că lumea nu-i clădită pe dreptate

Și mâine n-or mai fi schimbate toate.

Tu habarn-ai de tine ce să zici

Te vezi precum un chici fără identitate

Și-ți vine greu să spui că ai pasiuni…se poate!

Nu știi că ești un punct ce poate a-nsemnat

Odat o viață ce-a contat.

Cu asta eu mereu m-am consolat…

Dar despre mine totul, totul parcă am uitat.

Eu am uitat? sau oare asta niciodată n-am aflat?

Cine sunt eu, acum, cu-adevarat?

Ai fost o dat-o apăsare

Se poate-a fi o dragoste sub soare

Se poate-a fi o aventură între doi

O rea și dulce încercare

Ce e cladită pe iertare.

Iluzii, deziluzii, deșertare

Cunoașterea îți este o stopare

A tot ce-a fost o dată un deșert de evoluare

Un anorganic din nimicuri seci în ori și ce valoare;

Un anorganic guvernat de ei,

Un sine-al meu pierdut odată printre zei,

Ce te îndeamnă ca să bei otrava vieții

Și să alegi un infinit fiind pereții.

E un venin ce te îndeamnă ca să uiți

Că tot ce-n lume-i doare pe cam multi

Se află doar în ale lor gri frunți;

Că tot ce ei n-au înțeles o dată

Se-ascunde-ntr-o percepție furată

Din ale noastre frământări și căutări

În interiorul nostru… vom găsi scăpări!

Acolo noi avem răspuns la multe întrebări...

Noile piese de teatru sau... de maimuțăreală

Înca de acum câteva luni bune vroiam să scriu un articol despre transportul în comun. Mai exact...despre cei ce urmeaza a se urca în buss - am auzit și eu prin cartier că se poartă sintagra. Ce tare sunt... ma duc cu BUSSul la scoală; am buletinul expirat de 6 luni și nu pot începe școala de șoferi fără un buletin valabil așa că... sunt tare, circul cu BUSSul.
Dar ieri ceva s-a întâmplat și nervii mei au fost întinși aproape la maxim de o persoana X ipocrită ce pur și simplu mi-a sădit în mine un dispret ce de mult nu a mai crescut pe coclaurii gândirii mele. Cu siguranță are un har divin de a pune prostia pe tapet.
Și mai era un lucru despre care vroiam să scriu căci mă enervează, dar am uitat total despre ce vroiam să scriu. Azi parcă am fost drogată(defapt... beată; nu mi-am bătut joc atât de mult de viață încât să știu cum e să ai iluzii halucinogene)... puneam o foaie într-un loc și uitam unde am lăsat-o sau întelegeam lucrurile total pe dos. Ce-o fi cu mine, nu stiu... îndrăgostită am fost, gravidă nu sunt, iar cu probleme pe cap nici atât. Mă concentrez totuși, dar nu îmi amintesc subiectul. Ma scuzi! Poate nici nu era atât de important și interesant.Aaaaaaaa gata, gata mi-am amintit. Cocktailurile alcoolice nu mi-au omorât atât de multi neuroni și până la urmă mă ajută să îmi amintesc. Mai vroiam să scriu un articol despre teatru. Da, o piesă de teatru, dar puțin mai diferită. Și îți spun încă de pe acum că nu am să ridic în slăvi regizorii unor piese.
Dintre toate cele trei, am de ales. Despre prima temă nu aș prea scrie pentru că sunt destul de obosita și necesită puțină gândire, cu toate că nu de mult m-am coborât din buss(ți-am spus că e pe val neologismul prin cafenele). Pentru a doua temă trebuie să pun mult suflet și multă, multă exprimare mucalită și ironică astfel că rămâne să vorbesc despre ultima, dar nu cea din urmă temă de articol - noile piese de teatru.
E joi seara, e inainte de weekend și avem invitație la teatru. Mergem amandoi...doar suntem un cuplu. Toate bune și frumoase. Piesa tipică a lui Caragiale: "O noapte furtunoasă". Actori de excepție, artiști adevărați din cap până în picioare. Lume bună, atmosfera "de teatru", cultură ce plutea prin aer și bună dispoziție după terminarea piesei. Poate mulți ar spune că... nu îi caracterizează acest gen. Ok, Ok... alegem "Cântăreața cheală" a lui Ionescu sau multe alte piese cunoscute în țară și nu numai. Toate ne induc o stare de bună dispoziție și, în primul rând, de mulțumire pentru seara sau dupămasa petrecută în incinta clădirii culturii. Învățăm de multe ori din piesele de teatru sau pur și simplu tragem concluzii despre interpretarea rolurilor, actori, regizori sau decor. Și poate despre ceea ce învățăm dintr-o piesa de teatru aș vrea să îți vorbesc mai mult. Și aici am să arunc cu săgeți în trupele de teatru apărute peste noapte, în trupele de teatru ale liceelor în special sau trupele din care fac parte studenți și elevi.  La ei predomină fenomenul.
Sunt talentată, îmi place să vorbesc, am carismă si dicție bună. Mă bag într-o astfel de trupă. Teatru...cine știe, dă mâine norocul peste mine și... de acolo știi continuarea, va urma declinul(pentru că nu există noroc cu carul fără declin). Sau poate că bag în trupa de teatru pentru a cunoaște lume nouă, pentru a găsit o gașcă nouă cu care să ies vinerea la o baută. Ok, foarte frumos. Dar ideea e că... nu stiu cât de multe înveți implicându-te în astfel de grupuri. Puțin trebuie să selectezi, să vezi cum se lucrează în ambulanta trupă de teatru. Poate regizorul e un elev extrem de talentat, poate un student sau chiar un actor ce are calități regizorale. Foarte bine! Dar atunci când întreaga piesă de teatru e plină de injurături, jigniri și un limbaj rupt parca dintr-un film slab, îți mai vine să urci pe scenă?
Urmăresc de aproape trei ani noile tendințe ale tinerilor liceeni actori. Vor să iasă în evidență cu orice... vor să spună de pe scenă mult mai multe decât ar fi nevoie să spună. Se consideră talentați dacă înjură de 50 de ori pe spectacol și dacă pronunță "curvo" de alte 50 de ori, urlând în gura mare, de parca săracii spectatori ar purta un aparat auditiv cu volumul dat la minim. E de-a dreptul penibil ceea ce fac ei acolo.
Să nu înțelegi creșit direcția spre care vreau să bat. E vorba aici de toppingul de înjurături și cuvinte penibile folosite într-o piesă de teatru, doar pentru a părea totul nonconformist. Nu e vorba de acel umor, de acea ironie sau acea comedie bună jucată pe marile scene din țară unde limbajul natural conține categoric și astfel de exprimări. Da, și eu injur...  nu sunt nici ușă de biserică, nici birjar de pe stradă. Dar o fac uneori... Rușine mie!
Cu toate acestea, când mă enervez pe cineva, oricat de familiară mi-ar fi persoana, nu mă pornesc să înjur în gura mare și să urlu și să urlu până îmi dau plămânii afară. Ei bine, asta se întâmplă în noile piese de teatru. Înjura copii aceia și urlă tare ca să-mi arate mie ca nu le este rușine. Ca să arate colegilor, vecinilor, profesorilor, necunoscutilor din sală că ei sunt cei mai cei. Cei mai mari artiști pentru că au tupeul să spună "curvo". Și de acest cuvând vreau să mă leg. Mai e unul, dar nu îl scriu pe motiv că... mă gândesc că poate cineva își mănâncă gustarea frunzărindu-mi blogul și nu îi va cădea apoi bine mâncărica. ”Curvo”- aud în atât de multe piese de teatru încât mi-e scârbă deja de el. Și am să-ți povestesc acum o scurtă întâmplare de acum 2-3 săptămâni.
Eram pe o tarasă și mă bucuram de frigul de afară savurând un suc ce mi-a fost schimbat cu precedentul, căci nu avea bule. Era ceva activitate în aer liber, iar în program intra și o piesă de teatru. Actorii: studenți la o facultate de specialitate poate sau simpli iubitori de actorie. În fine, nu contează. Cert este că, încă din primele 5 minute de piesa, scenetă sau maimuțăreală le-am spus celor cu care mă aflam la masă că vor auzi de multe ori urlandu-se "curvo". Nu termin bine să le expun teoria mea și să le dau câteva exemple concrete (nu e cazul pe blog să dau nume și alte repere) că și aud "Curvo! Curvo! Ce mi-ai făcut? Curvo... de ce mie?" și multe alte cuvinte specifice celor ce se ceartă la colt de stradă. Dar nici măcar ei nu vorbesc așa... ori înjuri, ori vorbești literar. Ce teatru mai e și acela în care înjurăm literar? Acum am să fac o chestie stupidă, dar eu îți spun sincer, când mă cert cu cineva, nu pronunț cuvantul "curvo"... nu îmi vine să spun, nu se leagă bine de celelalte cuvinte. Eu îl spun cu ”ă” la sfarsit, nu cu ”o”. Acum îți cer și ție să te gândești...tu chiar așa îi reproșezi cuiva caracterul?
Dacă ați observat și voi acest fenomen ciudat în zecile de piese de teatru apărute peste noapte, ați înțelege perfect ceea ce vreau eu să explic acum. Ideea e că, acei copii nici nu știu să pronunțe bine, dar ei se umflă-n pene urlând obsesiv "curvo!". Halal ați mai ajuns... Am să te rog ca, dacă vei avea ocazia să iei parte la un astfel de spactacol, poate chiar pe stradă la zilele orașului poate, să urmărești și să numeri de câte ori auzi din gura unuia ce urlă acest cuvânt.
Repet, nu e vorba de o punere în valoare a limbajului uzual sau a celui specific mai știu eu cărei clase sociale. Aici e vorba de penibilitate... de ceea ce cred cei de varstă cu mine. E vorba de faptul că, săptămânal mă lovesc de chiștoace ce oameni (pardon pentru exprimare, dar chiar asta sunt pentru mine) ce epatează prin limbajul lor presărat cu înjurături, jigniri sau cuvinte urâte. Și tot acele chiștoace se cred tari (așa își spun chiar ei: "am fost tare"... eu i-aș întreba unde mai exact a fost tare?). Se cred rotunzi pentru că urcă pe o scena o dată în viață, cu personalitatea iesind din buzunare și urlând în gura mare "curvo!". Vă spun eu... mai e drum lung până să ajungi măcar aplaudat de unul ce a citit o mână de cărti la viața lui. Îi aplaudă specimenele excitate de atât de multă incultură.
Am ezitat a face comparații între noile piese de teatru și consacratele piese ce sunt jucate pe marile scene ale țării sau între actorii mari ai țării cu acele chiștoace ambulante, doar pentru că ar fi penibil să unesc cele două extreme ale societății într-un articol în care nici măcar nu laud pe cineva.
Urmatoarele articole se anunță a fi lipsite de roz. Mi s-a pus pata și acum... e greu să dau cu o cârpă și să dispară urma. Vreau să las o urmă și aici, pe blog.

Seara, zi, dimineață, saptămână sau weekend frumos să ai!

Omul se cunoaște după muzica pe care o ascultă și cărțile pe care le citește

In articolul de azi am sa-ti vorbesc putin, putin de tot despre muzica. Despre simfonia muzicala, cei ce ne bucura cu vocea lor sau pur si simplu despre mp3ul care imi face fiecare dimineata mai frumoasa atunci cand intarziu la scoala.
Am sa-ti spun o mica povestioara intamplata acum cateva luni si am sa te rog sa tragi concluziile, impreuna cu mine. In vara, imprumutasem cuiva mp3ul, mica inventie a tehnologiei moderne, unde am o parte din melodiile ce-mi plac extrem de mult. Imi plac mie si le am pentru mine... pentru ca pe mine ma bucura ascultandu-le. Unele imi amintesc de copilarie, altele de momente neplacute, dar totusi...sunt speciale pentru mine. Dar majoritatea dintre ele sunt strans legate cu cate un moment importat din existenta mea de pana acum (viata nu mergea sa scriu... ar fi insemnat ca am o viata mult prea zbuciumata- nu e cazul...inca mai cred in fericire). Si am si folk si rock si dance si pop si mai stiu eu ce genuri muzicale mai erau pe acolo(e clar ca nu am sa devin atat de penibila incat sa-ti enumar si genurile pe care nu le am... ar trebui sa ma cunosti pana acum destul de bine- e articolul numarul 36 deja!). Revenind la povestoarara petrecuta in vara. Dau mp3ul persoanei care mi-l ceruse, ii pun numaidecat baterii si cu bucurie il pornesc, nu inainte de a da si instructiunile de folosire: se pun castile in urechi, se apasa play apoi se apasa butonul pentru masaj, dupa care o thailandeza...STOP... e doar un mp3 player la ce naiba te-ai gandit???
Cum spuneam, dau mp3ul cu mare placere. Eram oarecum sigura ca ceea ce se ascunde acolo e ”de bun gust”. Si aici vine vesnica si eterna intrebare. De unde stiu ca e de bun gust? Care e ierarhia? Cine zice? Da, ai dreptate... cine sunt eu sa spun ca ascult muzica de bun gust(cata modestie). Clar, sunt o afona incurabila care-si doreste nespus sa stie canta macar un cantecel la chitara. Cu toate acestea... tot imi dau cu parerea despre muzica buna sau mai putin buna. Pentru ca nu am acest dar de care semiafonii nu se bucura, am inceput sa citesc multe lucruri despre muzica, genuri muzicale, trupe, inspiratii, instrumente. Macar atat...cultura muzicala daca ureche muzicala nici vorba.
Revenm din nou la poveste. Dupa ce i-am dat mp3ul persoanei, dupa ce a ascultat si s-a relaxat ascultand vocea castilor a adormit. Urmatoarea dimineata, abia apucam sa ne dam buna dimineata si imi spune numai decat :” Îmi place foarte mult muzica de pe mp3. Felicitari! Imi place ce muzica asculti”. Ce sa insemne asta oare? Ok...sa spunem ca ascultam aceleasi genuri muzicale, ca ne place amandurora artistul cutare si trupa cutare. Dar tot acea persoana mai spunea ca omul se cunoaste dupa muzica pe care o asculta si cartile pe care le citeste. Si sunt perfect de acord! Spune-mi ce muzica asculti ca sa iti spun cine esti...spune-mi ce citesti ca sa iti spun cine esti! Din pacate, putini...prea putini mai pun mana pe-o carte in ziua de azi. Stiu, sunt scumpe, dar de biblioteci ati auzit? Biblioteci nu sunt la voi in oras? Sau nu aveti prieteni care sa vi le imprumute? Si pentru ca nu mai prea citeste lumea, singurul reper va fi muzica. Din motive culturale si sociale, nici nu am sa tastez acele genuri muzicale ce nu-mi incanta urechile. Am sa vorbesc doar despre muzica buna.
Muzica buna e aceea care place tuturor. Si sunt zeci de persoane care-mi spun saptamanal si lunar ca la place ”muzica mea”, ca vor si ei sau in cele mai fericite cazuri, ne recomandam reciproc auditii muzicale. Asa iti dai seama daca e muzica buna sau nu. Muzica de calitate suna altfel... transmite mai mult, inveti mult mai multe din versurile ascunse. Gasesti citate memorabile in sute de melodii, gasesti poezii puse pe note muzicale, adevarate povesti de iubire cantate sau drame ale sufletului asternute pe clapele pianului. Aceea e muzica de calitate. Cea care transmite mesaje si emotii.

Iti propun ceva dragut azi. O piesa ce mi-a facut dimineata superba...iar acum, ascultand-o ma gandesc la ...
Gata pentru azi, deja ai aflat prea multe. Si maine e o zi. Auditie placuta, cititorule!

Joyce Jonathan - Je ne sais pas



P.S. Tocmai am descoperit un status in lista de YM care m-a bucurat mult. E chiar asa ”Ascult muzica clasica!”... waw, waw, waw... tinerii la 18 ani inca isi mai hranesc sufletul cu arta si cultura. Stima lor!

Iti place ziua de luni?

Buna seara doamnelor si domnilor, domnisoarelor si domnisorilor...sau buna seara prieteni? Aleg mai bine a doua varianta.
Am sa crap azi usa blogului doar putin, cu un articol despre LUNI. Da, azi e luni, inceput de saptamana, dupa weekend, chefuri, betii, ore petrecute in intimitate cu... cine ne-am simtit noi bine sau mai stiu eu ce alte nebunii fara copii. Lista poate continua despre activitatile tale de weekend(te las pe tine sa o faci in minte).
Am primit azi un mail de la un domn psiholog ce ma ajuta sa imi descopar vocatia. Si imi punea intrebarea :" Iti place ziua de luni?". Tot el spunea ca, nu te poti lupta cu ziua de luni daca nu iti place ceea ce faci. Frumos, foarte frumos spus. Scurt si la obiect si imi mai si da de gandit interogatia. Am stat si m-am gandit bine...
Eu una, am toane. Azi imi place luni, saptamana viitoare nu imi place luni. Azi nu mi-a placut. M-am tot framantat majoritatea weekendului si ma tot gandeam cu groaza la ziua de azi. Ce prostie...sa iti fie groaza de o zi de luni! Asta nu e bine, cu siguranta nu e bine...mai am de lucrat la farmecul zilei de luni.
Dar tie? Tie iti place LUNI?
Un lucru e clar: atunci cand imi voi alege jobul, voi avea grija sa imi placa si ziua de luni. Ii respect pe cei ce spun :"mie imi place la munca, imi fac meseria cu drag" si respect in primul si in primul rand profesorii care spun asta. Mi se pare incredibil de frumos sa iubesti ceea ce faci si cu atat mai mult cu cat...e nevoie de multa pasiune pentru o astfel de meserie. Chiar miercuri am intalnit unul si... mi-a facut parca seara mai frumoasa sau cel putin ora petrecuta in compania-i. Stima ei!
Hai sa facem sa ne placa luni! Sa mergem fericiti la munca, scoala, cumparaturi si sa ne bucuram pentru ca... am mai prins inca un inceput de saptamana minunat. Dupa luni urmeaza marti. Maine ce-o mai fi?



P.S. NU LASA PE MAINE CE POTI FACE AZI! CHIAR TIN MULT SA ITI REAMINTESC ZICALA VECHE DIN COLIPARIE

Doar atunci mă vei cunoaște cu adevărat…

Primesc cu o săptămânp în urmă o provocare inedită: un eseu cu titlul “De la minus la plus infinit”. Stau nemișcată în banca mea, după care îmi simt parcă îndesate în minte tot felul de gânduri și teorii matematice, dar ceea ce m-apasa cel mai tare era propria-mi teorie. Da, am și eu o teorie! Sunt poate cel mai mare matematician… cu siguranță sunt! Sunt cel mai mare matematician al lumii mele, al graficului vieții mele. Am descoperit operația de adunare, de înmulțire sau combinările.(asta doar ca să vă aducă-cititorilor- zâmbetul pe buze) Am descoperit numerele naturale și încă le descopăr. Ziua de azi e al 6699-lea număr pentru mine. (am stat ceva să-mi calculez intreaga viață...an bisect, zile și luni din an, dar e pe bune cifra-am 6699 de zile!) 6699 … cu toate că am ajuns la un număr ce nu trece nici măcar peste un million, pot să afirm cu încredere că “am ajuns la infinit!”. Nu te gândi că eu sunt un extraterestur niciodată nascut, iar fiecare zi a mea însumată este chiar numărul la care eu am ajuns. Doar așa aș putea atinge infinitul, fie el cu plus sau cu minus… adunând la – infinitul meu câte o zi. Asta mă învață matematica… infinit + ceva= infinit și viceversa. 6699 sunt zilele pe care eu le-am descoperit până acum dimineață de dimineață, iar printre toate acestea, au fost nopți, zile sau săptămâni în care eu am fost infinitul pentru mine sau pentru alții.

Matematicieni, savanți, oameni de cultură, filosofi, profesori, cercetărori, toti se întreabă mereu dacă infinitul este finit? Dacă nemărginitul este mărginit, dacă nevăzutul este văzut? Eu le-aș răspunde că este așa cum vrei tu să fie. Dacă eu vreau să văd viața mea finită, fără valoare, farmec și speranță, am să-mi duc existența într-un gol al sufletului meu, trăind fiecare zi fără a face ceea ce îmi aduce mulțumire și satisfacție deplină. Însă, luptând zi de zi pentru ceea ce îmi place, răzbind și trecând peste toate ecuațiile vieții de multe ori cu zeci de necunoscute, simt că ajung mai aproape de infinit. Ajung doar sau oare chiar îl ating?

Nu am să pot pune niciodată pe hârtie absolutul meu, infinitul fericirii mele, limitele pe care nici măcar nu mi le cunosc, dar am să pun pe hârtie infinitul matematic. Ia un compas, verifică dacă are mina, ia o foaie, caietul de biologie de langă tine, cartea ce stă de o săptămână pe birou sau harta pe care te chinui s-o înveți la geografie și trasează un cerc. Mai roteste încă o dată compasul, apăsând și mai tare. Vezi bine conturul? Ești sigur că îl vezi? Ei bine, vezi tocmai conturul infinitului! Ai desenat infinitul! Tu, cu mâna ta, în încăperea în care tocmai te afli, citindu-mi gândurile. Nu uita: un cerc are o infinitate de puncte. Tu, ai trasat un cerc, deci ai trasat și infinitul. Felicitari, l-ai atins… doar pe hârtie!

Pledăm mereu pentru știință, pentru gândirea rațională, pentru cercetare și studiu, dar uităm de multe ori faptul că toate întrebările, toate tainele și misterele lumii se află în noi și în mintea noastră. Și asta ne fură din farmecul vieții. Ne creăm de multe ori o lume ireală, în care cercetăm lucruri ce nici măcar nu există, ce nu sunt concrete. Încercăm să definim abstractul, cu toate că e paradoxal ceea ce facem, încercăm să filosofăm filosofii, cu toate că e inutil să ne prefacem că înțelegem în totalitate lumea lor. Încercăm să facem orice altceva, evităm mereu să ne descoperim pe noi. Nu avem curajul de a porni în căutarea fericirii noastre, de a lumina întunericul unei vieți monotone și moarte, pentru a găsi esențele ce ne aduc spontaneitate. Ezităm să ne descoperim pe noi, să ne descoperim pasiunile, să descoperim ceea ce ne place să facem cu adevarat sau locurile din care ne umplem pur și simplu de energie.
Viața noastră e un grafic. Abscisă, ordonată, origine și noi, graficul unei funcții ce șerpuiește nebună prin cadranele creionate. Știm cu totii, viața e frumoasă și grea, e grea și frumoasă. Are urcușuri, are coborâșuri. Are zile frumoase și zile mai puțin bune. Momente în care pierdem pe cineva drag și momente în care un nou suflet ne aduce o rază de lumină. Deci, monotonia funcției noastre este foarte complicată. Azi crescătoare, mâine descrescătoare; acum ating minimul, imediat devin crescătoare și, am un maxim. Însă nu există maxim fără minim. Nu există minim fără o funcție ce descrește pentru ca mai apoi să devină crescătoare și invers. Înseamnă că, toate-n lume au perecte; că nu există negru fără alb, că nu există noapte fără zi, că nu există toamnă fără primăvară, nu există soare fără lună, zâmbete fără lacrimi, plus fără minus, fericire fără tristete sau succese fără eșecuri. Carl Gustav Jung, unul din autorii care au scris cele mai frumoase rânduri din psihologie despre descoperirea vocației afirma că:” Doar toamna va arăta ce s-a sădit primăvara și abia seara se va vedea clar ceea ce a început dimineața." Va exista atracție magnetică doar atunci când va fi plus și minus. Doar atunci va exista o axă a numerelor când vor fi și minusuri și plusuri, minime și maxime.

Un lucru e sigur: viata mea nu ar fi uneori presărată cu momente în care ating infinitul fericirii fără a trăi și clipele în care ating infinitul abisal al deznădejdii. Reușita nu ar mai fi aceeași dacă drumul între minus infinit și plus infinit nu ar fi presărat cu hopuri, greutăți și zile mai puțin însorite. Farmecul nu ar mai fi același dacă aș trece într-o fracțiune de secundă de la minus, la plus infinit; dacă aș ajunge într-o clipă la sentimentul absolut de mulțumire sufletească. Iar pentru ca viața să aibă gust, sare și piper, cineva a inventat  munca și cam din aceeași perioadă datează și perseverența. Munca și perfeverența, ele ne duc pe culmile succesului, pe umerii infinitului, în vârful piramidei. Am fost și eu acolo jos, printre oamenii simpli, fără idealuri în viață, fără curajul de a ținti cât mai sus, fără speranță și încredere. Aveam și eu o viață monotonă, făra pic de esență. Învățam doar despre alții, îi studiam pe ceilalți și nu aveam niciodată curajul de a mă studia pe mine, de a mă descoperi pentru ca mai apoi să mă bucur de felul meu de a fi. Atunci, decădeam nebunește într-o lume ce îi privea tot timpul de jos pe cei ce erau acolo sus, bucurându-se de lucrurile mărunte, de razaele de soare, de fiecare zâmbet aruncat pe stradă și fiecare dorință fluturată în vânt. Dar într-o zi, totul a devenit schimbare. Pe axa vieții mele a apărut o origine, a aparut o altă gândire, o mentalitate ce m-a făcut să urc încet, dar sigur în lumea celor ce priveau totul de sus. Am trecut de partea celor ce aveau propria viziune despre lume, despre viață și despre tot ce reprezintă farmecul existenței. Mi-am încleștat  atunci mâinile în muncă, iar perseverența a fost o parte din mine. Timpul a fugit pe lângă mine atunci precum un armăsar ce galopează nebunește înainte de furtună. Încet, începeam să mă găsesc pe mine zi de zi. Descopeream ceea ce îmi plăcea să fac cu adevărat. Atunci, am atins jumătate din infinit. L-am atins pentru că, descoperisem deja care sunt pasiunile mele, deslușisem că îmi place atât de mult să cunosc lumea, fie ea și virtual. Punctul de pe grafic care sunt eu, avea deja abscisa care era tocmai plus infinitul. Urma ordonata. Care să fie oare? Ce-mi mai lipsea dacă totul era perfect, dacă mă descoperisem deja pe mine? Urma ca eu să am curajul să țintesc mai departe, să privesc și mai sus. Să continui să fac ceea ce-mi aducea bucurie. Și am răzbit, fie că erau nopți nedormite și dimineți în care pe geam nu mi se arăta macar o fărâmă de reușită. Am continuat să muncesc, să sper și să-mi târăsc după mine pasiunile ce-mi dăruiseră cele mai nobile sentimente și cele mai frumoase clipe. În sfârsit, ordonata ce lipsea devenise și ea plus infinit. Un punct  de coordinate plus și plus infinit. Am atins infinitul meu!

Sunt undeva sus, la munte. Urmăresc poteca șerpută ce mă duce tot mai sus, printre păduri de brad și ape limpezi ce izbesc nebunește pietrele alunecoase. Fac un slalom parcă interminabil printre brazii ce-mi inundă sinusurile cu mirosul de răsină. Deodată ajung în golul alpin. Traversez tunelul de jnepeni și ascult vrăjită cântecul vântului. În scurt timp dau de un lac glaciar; grăbesc pasul pentru a săruta cât mai repede apa ghețarilor topiți ce ascundeau odată stâncile impozante ale bătrânului munte. Iubesc să-mi văd obrajii îmbujorați în oglinda ochiurilor de apă! Mă simt precum copila munților... Departe, aud o marmotă chiuind. Aș vrea să vină mai aproape, să-i șoptesc povestea mea. O astept, dar nu vine… chiuiește singuratică de printre câmpul de grohotiș ce-l am în față. Mai stau câteva clipe întinsă la soare precum o târâtoare după care îmi iau rucsacul din nou în spinare. Urc încet, auzind tropăitul pașilor mei. Nimic nu tulbura armonia din care făceam parte. Marmota nu se mai aude. Sunt doar eu cu stâncile, albastrul cerului și infinitul depărtărilor. Călcam cu încredere pe comoara ce era numai a mea. Urcam încet spre înălțimi, spre locul în care mă simt o învingătoare. Mai am puțin și ajung în vârf. Câțiva pași doar. Emoția teribilă îmi ia parcă din puteri. Doresc să fiu acolo sus, în vârf, dar parcă mi-e frică. De ce am emoții? Nu apuc să cuget... deja sunt în varf! Văd întreaga lume; am propria viziune despre lume. Strig de bucurie, râd și o lacrimă se prelinge ușor pe obraz. O șterg repede și trag în piept aerul învingătorilor. Am atins infinitul! Eram încă o dată acolo unde timpul se opreste pentru mine, acolo unde dorințele mele sunt mai aproape de îndeplinire, acolo unde fericirea deplină îmi invadează toate celelalte simțuri. Inima îmi bate cu putere, știam că am reușit! Știam că sunt deasupra lumii, deasupra așteptărilor, deasupra tuturor. E ceea ce simt atunci când dansez cu vântul, când zâmbesc soarelui, când mă hrănesc cu panoramele ce-mi fac zilele mai frumoase atunci când cobor jos, în menghina orașului. Parcă visez și totuși e real. Am atins absolutul meu, am depășit orice limită și am ajuns acolo unde e infinitul meu. Acolo unde înălțimile munților, crestele semețe și legendele ghețarilor montani îmi șoptesc propria poveste despre infinit, despre nemărginire și despre simplitatea lucrurilor mărunte.

Acolo sus, la munte, e infinitul meu. Acolo se ascunde bucuria mea deplină, oaza de fericire din care ma hrănesc de fiecare dată când ajung mai aproape de stele, de lună, de soare, de toate idealurile mele… acolo eu sunt o parte din orizont.

Tânjesc mereu după infinit, vreau să fie la mine acasă, să îl port mereu în buzunar. Nu-l voi avea niciodată așa. Dar îl am mereu în suflet, cu toate că nu pot pune mâna pe el. Totusi, îl simt adânc în tot ceea ce fac. Căci infinitul meu nu e ceva material și nici al tău nu trebuie să fie! Descoperă-l dacă nu ai facut-o deja. Ținteste cât mai sus, muncește, perseverează, crede în tine și vei reuși. Vei avea propriul tău infinit!

Înainte de a-ți pune întrebări despre infinitul meu, găsește-l pe al tău.

Doar atunci mă vei cunoaște cu adevărat… 

 Acolo unde norii întâlnesc infinitul, iar simplii muritori prind aripi... înălțimile munților! Acolo unde simt de fiecare dată că timpul se oprește doar pentru mine...

Abia seara se va vedea clar ceea ce a început dimineața

Tocmai citisem un mail de la un psiholog ce, ne indemna pe noi, cei care participam la un program pentru descoperirea vocatiei si termina mailul printr-un feedback ce facea parte dintr-un citat al lui  Carl Gustav Jung, unul din autorii care au scris cele mai frumoase randuri din psihologie despre descoperirea vocatiei. O parte din acesta mi-a atras atentia: "Doar toamna va arata ce s-a sadit primavara si abia seara se va vedea clar ceea ce a inceput dimineata."

Stii la ce ma gandam dupa ce le-am citit? Ca toate in lumea asta au pereche! Ca nu exista negru fara alb, ca nu exista fericire fara tristete, ca nu exista succese fara esecuri. Crinii nu ar mai fi la fel fara miros, iubirea nu ar mai fi la fel fara sacrificiu, viata nu ar mai fi la fel fara vicii, totul in lumea asta ar fi o dezordine primordiala daca fiecare lucru nu si-ar mai gasi perechea, fiecare sentiment nu si-ar avea unul opus, fiecare traire nu ar avea un invers, iar fiecare actiune o finalitate.

Nici macar nu am idee unde si cum se va sfarsi articolul. As vrea sa-ti vorbesc despre distanta, dar in acelasi timp apropierea dintre fericire si tristete, dintre durere si bucurie. Si pornesc de la ideea ca, in viata, nu vei stii niciodata care e adevarata fericire, care e adevaratul success, care e bucuria cea mai pura daca nu ai simtit macar o data o particula de tristete acuta, o farama de agonie, o parte din esec. Atunci cand dorul e mai mare, revederea e mai dulce, atunci cand munca e mai grea, reusita e mai placuta, atunci cand lacrimile sunt mai amare, zambetul este mai frumos. Atunci cand esti intre extreme si stai si vegetezi si iti pierzi viata traind urat si fara farmec pierzi totul; treci prin timp precum un cal salbatic ce galopeaza nebuneste prin pajisti mlastinoase. Dar atunci cand atingi extremele, cand intensitatea sentimentului iti invadeaza inima, chiar si atunci cand esti trist… atunci ai de invatat! Atunci esti precum un melc ce trece peste-o frunza intr-o zi intreaga. Atunci recunosti ca ti-ai imbogatit viata, ca ai ceva de spus, ca ai trecut prin sentimente din care-ai invatat ceva, ca ai sentimente care te-au marcat… emotii despre care ai putea sa povestesti, sa scrii carti, romane. Romane care sa plictiseasca... sa plictiseasca pe toata lumea! Si banuiesc ca te intrebi… de ce ar plictisi pe cineva o povestire despre un sentiment maret, o poveste despre emotia traita atunci cand ai aflat ca esti primul, ca esti cel mai bun? Ar plictisi! Ar plictisi pe oricine pentru ca suntem oameni, suntem diferiti, cu totul diferiti, oricat de asemanatori am parea. Avem gandiri extrem de diferite, avem placeri si mai diferite, iar asta ne impinge sa percepem diferit orice emotie, sa le traim la intensitati diferite, sa fim patrunsi de orice fior in felul nostru. Suntem unici si greu de inteles. Tu esti unic, eu sunt unica. Soferul troleibuzului ce se aude pe strada acum e unic, fratemio care tocmai a intrat pe usa e unic, tu esti unic! Lumea intreaga e o unicitate… suntem o cheie ce deschide iala din interiorul celui de langa noi. Suntem o cheie ce deschide usi, taine, oportunitati. Suntem cei ce putem inchide pentru totdeauna amintiri, povesti si fapte, dar si cei ce deschidem un seif plin cu bunatate, zambete si reusite. Si vreau sa cred ca fiecare dintre voi este cheia ce deschide cutia in care se ascunde un curcubeu de vise, un curcubeu de sperante, de culoare, de fericire si optimism!

Suntem o cheie ce nu ar mai fi existat fara metal-parintii, ce nu ar mai fi existat fara fierar- prietenii, ce nu ar mai fi existat fara un comparator.
Tocmai m-ai cumparat!

Unde au dispărut toate… Tu le găsești?

“E toamnă. Copacii se învelesc în mantia a cărei cromtică roș-gălbuie mă duce cu gândul la bogăția anotimpului. Frunzele sunt arămii, copacii triști, iar poamele livezilor gata pentru cules. Păsărelele zboară spre țările calde. “

Așa ar suna poate compunerea(pe atunci se numea simplu-compunere) mea despre toamnă dacă aș fi încă pe băncile școlii primare. Atunci, totul era o joacă, totul era o schimbare a naturii… era o învăluire a copacilor în galben, ruginiu și roșu, era o apariție a unui covor de frunze la rădăcinile arbotilor. Așa era atunci… așa era atunci și pentru tine și pentru toți cei ce așteptau cu nerăbdare venirea anotimpului îmbelșugat. Must, struguri, coaja verde a nucilor ce ne tatua mâinile cu o negreală de care cu greu ne despărțeam, prune furate din vecini, mere, pere și gutui la discreție. Toate erau pentru mine o bucurie atunci! Scriam cu drag despre toamnă, despre anotimpul roadelor, despre păsărelele ce plecau în tările calde, despre stoluri, rândunele și diminețile din ce în ce mai răcoroase. Acum… acum mi-aș fi dorit să nu mai vină niciodată toamna. Să nu fie ploaie, să nu fie răcoare, să nu fie zile din care orele se rup și trec în întuneric. Nu mă bucură toamna! Nu m-a bucurat niciodată pe deplin, însă în ultimii ani parcă mă lovește, acolo unde doare cel mai tare, apariția anotimpului lipsit parcă de viață. Totul e mort, e trist, e fără farmec! Parcă și oamenii își duc în spate povara vieții și mai îngreunați pe timp de toamnă… Îmi vine totul mai greu. E octombrie, e o zi cu soare, dar cu frunze galbene. Unde e verdele lor ce-mi transmite energie privindu-l? Unde e soarele care mă mângâie cu razele-i dimineața devreme? Unde e noaptea lungă, călduroasă și plină de stele? Unde au disparut toate… Tu le găsești?

Unde a dispărut curentul electric??? De trei ore stau și butonez tastatura laptopului într-o pană de curent parcă veșnică. Uite la ce îmi zboară gândul în loc să îmi mănânc viața învățând la... la ce oare?

Ceai, prajiturele si iubire. Graba, fericire

E duminica, e seara, e weekend si ma bucur de linistea serii in familie. Relaxare, liniste, o carte buna, o baie fierbinte, pizza, popcorn cu branza, un telefon de la o persoana draga, o melodie doar pentru mine si... doua prajiturele cu crema roz si o cana de ceai fierbinte, cu o lamaie stoarsa pana la ultima-i suflare. De mult prea mult timp nu am mai avut parte de o duminica atat de relaxanta. De mult timp nu am mai avut parte de o nepasare atat de cruda din partea mea pentru... toate nimicurile cacacioase din lumea asta care pana acum 6-7 luni imi mancau zilele si noptile.
Azi, sunt detasata de tot. Privesc cu raceala tot ce pana acum imi aducea fierbinteala in obraji, sudoare sau oboseala. Timpul m-a invatat ca toate au rezolvare, ca toate lucrurile marete se cladesc in timp si nu peste noapte. Ca respectul il castigi prin fapte si nu prin vorbe... Asa ca, las vorbele la o parte si trec la fapte. La lucruri mici, izvorate din abisul sufletului meu. Maine ma duc din nou la voluntariat la Crucea Rosie... vom sorta ceva haine pentru transportul spre Moldova, spre cei ce sunt incercati de momente grele in urma inundatiilor din vara ce au facut prapad asupra tarii lui Stefan.

Revenind la ... relaxarea deplina in care ma cufund asta seara, vreau sa-ti propun urmoturul exercitiu. Incepem de maine, la prima ora. La ce ora iesi din casa in fiecare zi? In ce mai fericit caz, undeva dupa ora 9. Esti un norocos!
Majoritatea dintre noi isi incep o zi de munca sau... o zi obisnuita dimineata, inainte de 8:30. Uite ca...e al 12-lea an in care ma trezesc precum o marioneta comandata zi de zi, dimineata de dimineata si-mi duc la bun sfarsit acelasi ritual de inceput de zi. Cum ies din casa, ma lovesc in fiecare dimineata de aceeasi lume grabita, monotona, cu grija zilei de maine si cu povara zilei ce tocmai incepuse. Ii vad mereu fugind la semafoare, claxonand din masini, inghesuindu-se in aceleasi autobuse sleioase dimineata de dimineata. Ei, ma prind in rutina lor... ma trag in hora lor ce devine din ce in ce mai mare. Ma invart in cerc nebuneste si parca ametesc. Ametesc de atat de multa graba.

Ii vad in fiecare dimineata... ii voi vedea si maine dimineata, la inceput de saptamana. Aceeasi fuga stresata pe langa mine, aceleasi femei cu bocanitul grabit al tocurilor ce-mi bate in crestetul capului precum un ceas stricat. Acelasi ecou al masinilor pe bulevardul aglomerat, aceleasi clopote de la Catedrala ce ne soptesc funebru tuturor "ai intarziat!". Si aproape zi de zi, cad in plasa lor. Ma las drogata de graba lor si...intru si eu in randul dependentilor de rutina. Parca ma trag dupa ei si... fara sa-mi dau seama, ma trezesc fugind la semafor. De ce? De ce fac asta? De fiecare data...ma trezesc de partea cealalta a drumului si-mi pun aceeasi intrebare. Pentru ce atat de multa graba? Viata mea sta oare intr-o dimineata inceputa cu grija zilei de maine? Viata inseamna doar munca, scoala, admitere, absente, seful nervos sau sedinte? Poate ca maine... nu voi mai putea sa privesc rasaritul, sa zambesc, sa cant sau sa iubesc. Poate maine nu va mai fi nimic, poate nu voi mai avea nimic. Si atunci... stau si ma gandesc. Pentru ce?
Mi-e frica sa stiu ca intr-o zi... totul va fi schimbat. Poate ti-e frica si tie... poate ne e frica tuturor! Si atunci, daca ne e frica... daca stim ca acea zi exista , de ce ne mai grabim? De ce nu stam la semofor visand, razand de fetele idioate ale celor ce trec grabiti pe langa noi gata sa ne doboare fiindca stam in calea lor pierduta. De ce nu stam sa zambim celor ce ne privesc din autobus speriati... de ce nu ne oprim pentru moment ca sa multumim. Sa multumim pentru ca... ASTAZI E O NOUA ZI!

Tu mă inspiri... m-ai învăţat

Tu mă inspiri,
îmi dai idei,
tu-mi dai motiv să critic,
să oftez, să am un dor malefic.
tu faci să cred chiar în minuni,
şi să iubesc frumosul într-o zi de luni
să plâng fără motiv tu mă înveţi,
să vreau plăcere, dragoste, durere - iar mă imbeţi!

Da, e vorba doar de tine!
Tu, cu existenţa-ţi moartă-n vine...
cu-atât de multă remuşcare şi sfidare
de-atat de multă viaţă izolată ,
de-atat de mult-iluzii reci,
rostite doar în gandurile-ţi seci
pe timp de noapte... vorbele-ţi sunt reci!

Vorbesc de tine,
fiindcă-mi dai motiv, ştii bine.
îmi dai subiecte mii şi mii de scris...
îmi dai de lucru - cad într-un abis!
E felul tău de-a fi,
Nu te-nţeleg...
De jurământ eu am să mă dezleg!
Iar azi, tu din greselile-ţi penale,
ma faci să mă gândesc - la penetrare,
la ceea ce-a-nsemnat atunci "om mare".
greşeala şi prostia...
şi mi-am pierdut...copilăria!


Îmi dai motive să afirm că... te rănesc
doar pentru c-am trăit rănită - te hulesc
eu te hulesc, căci te iubesc...
doar pentru că m-ai învăţat să cresc
ştiind ce josnic e să fii iubita ipocrită.

Mă faci s-arunc cu vorbe grele,
doar pentru că tu m-ai stropit cu ele,
atunci când aruncai cu replici grele...
îmi par şi-acum mult prea severe
sunt vorbe spuse, la durere!

Îmi dai motive să îi întristez pe ei,
doar pentru că ...tu nu vrei să mă văz cu ei.
doar pentru că, m-ai rupt de lumea mea de dinainte
şi te-ai crezut al meu părinte...
credeai că a iubi şi a mă minte
sunt singurele tale legaminte.
M-ai învăţat cum e sa treci ca vântu' prin relaţii,
doar pentru că aievea tu zburai ca alţii.
mereu îmi trimiteai senzaţi...
erau doar simple palpiţaţii.
în nopţile în care tu pe mine-adormeai,
cu capul cald pe piept tu m-apasai
şi mă minţeai spunând c-o facem pentru noi
că lume-a devenit subit - noi doi.

M-ai învăţat şi mă înveţi şi-acum să lupt...
să mă lovesc de ei... să îi înfrunt.
căci tu luptai mereu cu mine,
vroiai să pleci... dar fără mine.
Şi ai plecat...
Tu... tot mi-ai luat...
copilaria - mi-ai furat!

Lacrimi n-au fost,
căci tu m-ai învatat să fiu soldat.
Atunci, în seara aia-n pat...
Mi-ai spus în soaptă la ureche
ca viaţa grea, n-are pereche.
Şi mi-ai mai spus că nu mă doare
Şi m-ai furat, c-o sărutare...
orgoliul meu de-ncrezatoare,
încrederea în tine oare?

M-ai învăţat să trec de toate,
să lupt, să spun în faţă poate
tot ce-i nedrept şi crud în toate
nu pe la spate, pe-nserate.

M-ai învăţat să-i dau pe spate...